De când eram copil îmi era greu să adorm și să dorm profund. De‑a lungul anilor am început să mă descurc mai bine urmând diferite metode. Dar tot îmi ia cam o oră și jumătate să adorm – dar nu din cauză că beau cafea târziu sau că nu fac suficientă mișcare.

Se pare că mintea mea funcționează într‑un fel aparte și nu vrea să doarmă – niciodată. Când ar trebui să se închidă pentru noapte ea se trezește și începe să facă cu totul altceva, de la planificări la filozofie.

Așa că atunci când stau în pat, știind că nu pot să‑mi fac mintea să nu gândească, cel puțin încerc să mă gândesc la ceva plăcut și ne-stresant – ideal ar fi să fie ceva cât mai puțin legat de viața reală. În cele din urmă gândurile mele încep să se domolească și să se transforme în gânduri amuzante. Apoi vine momentul pe care îl prețuiesc cel mai mult în fiecare noapte, momentul gândurilor lipsite de sens.

Dialogul din mintea mea este ceva de genul: Primul lucru mâine trebuie să îi răspund lui Christy. … Acum nu este momentul să îți faci planuri. … Ce am citit zilele trecute a fost fascinant. … Nici așa nu merge. … Prea interesant. … Weekendul acesta ies la cină cu un prieten. … Și de aceea lubenițele sunt albastre. Și zâmbesc, recunoscătoare că de acum în câteva momente voi dormi liniștită.

Este un caz specific în care ceva „rău” sau fără sens deschide drumul către ceva bun. În cazul insomniei mele, lucrul bun – somnul – nu vine în ciuda gândurilor bizare și aleatorii, ci mai degrabă aleatorul aduce armonia.

Asta mă duce cu gândul la faptul că, poate, există și alte modalități și situații în care se întâmplă la fel, poate fără să observ tiparul.

Am auzit cu toții povești în care bizarul s-a transformat în cele din urmă în ceva minunat – spre exemplu, cineva care și‑a întâlnit iubirea vieții când era blocat în aeroport din cauza vremii rele – dar există și situații de zi cu zi, mai puțin dramatice. Recent am pierdut ceva important pentru mine, dar în timp ce îl căutam am găsit ceva mai important, ceva ce pierdusem de luni de zile.

Credeam de mult timp că, în ciuda lucrurilor rele, ceva bun apare din fiecare situație – că Dumnezeu poate face, cumva, ca lucrurile să fie bine din nou, sau cel puțin mai bune, indiferent de situație. Însă în același timp trăiam cu impresia că dacă era să ajung la acel bine trebuia să trec prin ceva urât sau murdar și care nu îmi va plăcea.

Acum am început să descopăr o oarecare anticipație și plăcere în „urât și murdar”. Am învățat să mă avânt în lucrurile neplăcute cu atitudinea că „asta ar putea duce la ceva minunat!” Lucrul acesta nu se întâmplă de fiecare dată, însă dacă sper la ce este mai bun decât să‑mi fie groază de ce este mai rău, atunci am mai multă energie pozitivă și mă distrez mai mult. Când caut binele nu doar după „rău” ci și pe parcurs, atunci descopăr că uneori cele două sunt interconectate, că „răul” aduce binele.

Nu este un simplu caz de „slăvește‑L pe Dumnezeu indiferent cât de rele sunt lucrurile”. Eu chiar sunt fericită și de lucrurile strâmbe fiindcă nu știi niciodată. Este una din acele situații în care ceea ce este ciudat și ceea ce este bine conlucrează. Ar putea fi ca „lubenița albastră”.

În fiecare noapte, când îmi vine în minte gândul fără sens pe care am început să‑l îndrăgesc cel mai mult, îmi amintesc că este mai mult decât o posibilitate teoretică, că ciudatul conduce către ceva plăcut. Mie mi se întâmplă aproape în fiecare noapte. Iar acum am și mai multe motive să zâmbesc gândindu‑mă la asta.