Cu câțiva ani în urmă vecinii noștri și‑au dat cățeaua unui prieten. După ceva vreme, bătrânul moare iar cățeaua revine pe strada noastră, însă vecinii nu mai locuiesc aici. Cu timpul ea devine tot mai slabă și mai disperată. În cele din urmă sapă o gaură pe sub gardul nostru și începe să mănânce rămășițele din castroane sau de pe jos de la cei doi câini ai noștri.
La sosirea iernii a început să doarmă noaptea în vechea cușcă a cățeilor noștri. Într‑o zi fiul meu, adolescent, mi‑a spus: „Are să moară la noi în curte!” Era deja numai os și piele și părea că de‑abia se mai ținea pe picioare. Așa că am început să o hrănesc de două ori pe zi alături de ceilalți câini ai mei și nu după mult timp și‑a recâștigat puterea.
Am numit‑o Chiquita și am adoptat‑o până când i‑am fi găsit un alt stăpân. Când fiul meu cel mare a venit în vizită, soția lui i‑a acordat cățelei multă atenție încât la vizita următoare Chiquita a primit‑o cu atâta entuziasm că m‑a făcut geloasă. Eu eram cea care o salvase, îi dădeam de mâncare, o spălam și tot restul! Însă bucuria cu care o întâmpina Chiquita pe nora mea m‑a pus pe gânduri.
Bineînțeles că eu eram cea care o salvasem pe Chiquita de foamete, poate din simțul datoriei sau de milă, dar nu îi arătasem prea multă dragoste. Atunci am început să o includ și în timpul de joacă al cățeilor mei. Și nu după mult timp am început să apreciez micile ei salturi și gudurări atunci când ajungeam acasă.
În cele din urmă centrul municipal pentru căței fără adăpost i‑a găsit o nouă casă iar eu am acceptat să o las, dar m‑a durut sufletul pentru ea următoarele trei zile. M‑am simțit la fel cum mă simt când îmi vin nepoții în vizită în vacanță și mă obișnuiesc cu sunetul piciorușelor lor zglobii și cu glăscioarele vesele, apoi reîncepe școala iar ei trebuie să meargă înapoi la casa lor. Acea dulce strângere de inimă durează câteva zile.
Încă mă mai gândesc la Chiquita, mă rog pentru ea și mă întreb pe unde mai este. Uneori privesc în curte și îmi lipsesc giumbușlucurile ei și certitudinea iubirii ei.