Eu şi Peter petreceam câteva zile libere într-un orăşel de pe litoral. Într-o după-masă târzie eu mă plimbam pe plajă şi am văzut o imagine ameţitor de frumoasă formându-se înaintea ochilor mei.
Norii răsfiraţi au început să ia culori pastel de portocaliu, violet şi auriu pe fondul albastrului închis al cerului. Mie îmi plac foarte mult apusurile de soare dar rar dau peste unul atât de deosebit că nu-mi pot lua ochii de la el. Iar de data asta Marele Pictor cu siguranţă că mi-a captata atenţia cu acesta. Era ca şi cum parcă turna lumină colorată lichidă pe fiecare nor. Culoarea se aduna şi se aduna până când parcă dădea pe dinafară iar valurile lor de lumină erau ca un caleidoscop de frumuseţi în continuă schimbare.
Toate celelalte lucruri au devenit neimportante pe lângă această capodoperă în desfăşurare înaintea ochilor mei. Uşor, această imagine s-a scurs în jos şi parcă a înghiţit oceanul, transformându-l într-o mare de culori vii, uşor şi neted precum o oglindă în depărtare, şi pulverizând lumini aurii când valurile se spărgeau pe nisip la câţiva paşi de unde stăteam eu. M-am simţit cufundată în această frumuseţe. Era ca şi cum acest apus îmi transmitea încurajarea şi dragostea lui Dumnezeu pentru mine.
Culorile au început să se reflecte în nuanţe mai închise pe un promontoriu cu un mic vârf care ieşea din apă, undeva mai la distanţă. Era ca şi cum explozia de lumină vie a trecut de marginea cerului pe piscuri şi clădiri, punctându-le şi transformându-le temporar în giuvaere lucitoare de nuanţe de roşu şi auriu sclipitor.
Transformarea intensă a cerului a trecut progresiv de la culori pastel la nuanţe mai puternice de roşu sângeriu şi burgund, vărgat cu dungi de albastru regal şi arămiu. În final, după vreo cincisprezece minute, care însă mi s-au părut doar câteva clipe, priveliştea magnifică a început să pălească. Gloria sa a trecut lin în ceaţa serii ca să picteze lumea în altă zi.
Stând acolo în întunericul progresiv al serii, precum un copil uimit de grandiosul final al unei demonstraţii masive de artificii, sperând fără speranţă că va începe din nou, mi-a trecut prin minte gândul că această manifestare de putere şi frumuseţe uluitor de glorioasă şi imposibil de complexă a fost un simplu gând, o clipire din ochi pentru Dumnezeu. A fost o fărâmă din imensitatea abilităţilor Sale – o mică particulă în universul vast al puterii Sale. Dacă acest mic şi trecător moment m-a impresionat într-atât şi m-a lăsat fără cuvinte cu frumuseţea lui copleşitoare, cum aş putea să mi-L imaginez sau să Îl înţeleg pe Creatorul ei, cel care poate picta cerul cu o asemenea grandoare şi să îl şteargă într-o clipă, ca şi cum ar fi fost doar aura sau atmosfera Sa în treacăt.
Uneori ne blocăm în universul nostru pământesc, temându-ne şi îngrijorându-ne că suntem singuri cu necazurile noastre şi că trebuie să le rezolvăm singuri. Dar în momente precum acesta, răsunetul realităţii că suntem iubiţi profund de cineva care poate face ca cerul să explodeze de frumuseţe cu nimic mai mult decât un simplu gând îmi reaminteşte în cine mă încred. Ce mi-a spus Dumnezeu cu acea măreaţă artă cerească a fost: „Eu pot crea orice. Eu pot susţine orice. Eu pot păzi orice. Eu pot rezolva orice problemă. Eu sunt frumuseţea. Eu sunt puterea. Eu sunt dragostea şi fac lucrul acesta pentru tine”.
Astfel de momente mă ajută să-mi reamintesc că Acel atotputernic care a creat asemenea măreţie efemeră pentru creaţiile Sale este foarte conştient de nevoile şi de dorinţele noastre cele mai mărunte, călăuzindu-ne şi îngrijindu-se de noi prin lucruri majore şi mărunte. Cum am putea vreodată să ne îngrijorăm că ne-ar putea uita, sau că nu este în control absolut şi perfect asupra fiecărui detaliu al vieţilor noastre?