Când tata m‑a pus să ascult prima oară Simfonia nr.6 de Beethoven încerca probabil să împărtășească cu mine pasiunea lui pentru muzica clasică.
Eram mică pe atunci, dar îmi amintesc foarte clar. Muzica a început încet, ca și cum descria o scenă pastorală, iar eu mă jucam fericită la picioarele tatălui meu. Apoi a apărut un mic nor, ceea ce m‑a făcut să mă simt puțin nesigură și m‑am tras mai aproape de el. Apoi a tunat, a fulgerat și muzica a crescut în intensitate până când furtuna a devenit atât de puternică, de intensă și de înfricoșătoare că am alergat în brațele tatălui meu. El mi‑a spus blând: „Nu‑ți fie frică copilă. Furtuna va trece. Vezi? Deja trece. Muzica se schimbă”.
Din când în când o mai ascultam împreună – ca până la urmă să fiu eu cea care să o ceară. Zâmbeam și râdeam împreună când, după punctul culminant, reveneau sunetele suave, precum pacea și calmul după furtună.
Apoi anii au trecut, fetița cea mică a crescut, iar Simfonia nr.6 de Beethoven a fost uitată, fiind înlocuită de multe alte sunete.
Însă în cele din urmă veniră și furtunile vieții. În timpul unei furtuni deosebit de puternice, cineva mi‑a dat un CD cu acea simfonie și îmi reveni totul în minte. Am fost mișcată până la lacrimi când mi‑am dat seama că tatăl meu știuse de atunci ce îmi va rezerva viitorul: atât zile de liniște, cât și furtuni puternice, ca apoi să revină liniștea. Parcă dorise să mă pregătească dinainte.
Brațele Tatălui meu ceresc au fost întotdeauna confortabile, liniștitoare și prezente chiar și când tatăl meu pământesc nu îmi era în preajmă. Ele m‑au ajutat să rezist și să îmi păstrez speranța când totul în jurul meu era haos și necaz, fiindcă în cele din urmă orice furtună trece și totul redevine calm și de obicei chiar mai frumos, mai strălucitor și mai clar ca înainte.
Până în ziua de azi, ori de câte ori ascult acea piesă muzicală, îmi dau lacrimile. Nu mă pot abține; este tema muzicală a vieții mele.