Auzim deseori că viața de credință este comparată cu o cursă de alergare sau cu o călătorie. Nenumărate cântece, cărți și predici se bazează pe acest concept. Ca alergător, eu îmi găsesc inspirația în versetul „să alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte…să ne uităm țintă la Iisus”.1 Însă recent l‑am trăit dintr‑o perspectivă nouă.
Am auzit o poveste despre un băiat paralizat, care nu putea să‑și miște decât capul. Evident că nu putea face nimic „sportiv”. Dar nu s‑a dat bătut. Când a auzit de o cursă de alergare de 5 km pentru strângerea de fonduri pentru un prieten de‑al lui, și acesta paralizat în urma unui accident tragic, a avut o idee îndrăzneață. Ajutat de tehnologie, care îi permite să scrie cu ochii și capul, el i‑a transmis tatălui său „Vreau să particip la această cursă”.
În loc să argumenteze imposibilitatea acestui plan, tatăl a construit un fel de șaretă în care să stea fiul, iar el a tras‑o pe întreaga distanță de 5 km. La sfârșitul cursei fiul a scris un alt mesaj: „Este pentru prima oară când nu mă simt handicapat”. Și de aceea au mai participat încă o dacă. Și încă o dată. Și încă o dată!
Până în prezent tatăl și fiul său au participat la mai mult de 300 de curse – printre care și maratoane și triatloane. Tatăl aleargă, înoată, merge pe bicicletă în timp ce îl trage, îl împinge și îl cară pe fiul său tot drumul. De ce? Pur și simplu pentru că îl iubește și dorește ca el să fie fericit. Fiul nu a făcut nimic deosebit să merite o asemenea dragoste. El este fiul și atâta contează.
Noi suntem fii și fiicele Tatălui nostru ceresc, ceea ce înseamnă că nu trebuie să împingem singuri când suntem obosiți. Ne putem lăsa în brațele Sale iar El ne va căra. Aceasta înseamnă: „Nicidecum n‑am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi”.2
Indiferent de dezastrul în care ne aflăm sau de necazurile cu care ne confruntăm, iubirea Lui pentru noi nu se schimbă. El este mereu lângă noi, pregătit să ne ajute să ne atingem țelul, iar într‑o zi vom trece și linia de finiș supremă împreună.