Mica carte poştală a căzut dintr-un teanc de hârtii. Era o fotografie veche, nimic deosebit, o mică barcă pescărească traversând oceanul calm sub cerul albastru. Nu ştiu cum ajunsese acolo, dar m-a făcut să zâmbesc deoarece mi-am amintit de copilăria mea jucându-mă pe malul mării, simţind nisipul la picioare, adunând scoici cu prietenii din vecini şi întrecându-ne în aruncatul pietricelelor cât mai departe în valuri.
Eu am crescut într-un mic sat pescăresc din sudul Taiwan-ului. Cărările înguste şi casele simple erau înghesuite pe o mică bucată de pământ ce intra în apă ca o peninsulă, cu portul într-o parte şi oceanul adânc în cealaltă. În adolescenţă am locuit într-o cămăruţă de la etaj. De la singura fereastră de lemn puteam vedea lumina portului noaptea şi bărcile ce se întorceau a doua zi dimineaţa cu captura lor.
Familia mea era săracă şi aveam o viaţă foarte simplă dar nu mi-am dat seama decât după mulţi ani cât de bogaţi eram în lucruri care contează cu adevărat, doar atunci când am lucrat ca voluntară în Japonia. Atunci trebuia să merg câteva ore cu maşina din oraşul aglomerat şi activ în care locuiam ca să pot simţi aerul sărat al mării.
Într-o zi echipa noastră a vizitat un orfelinat şi am vorbit cu o tânără de 18 ani de acolo. Din senin ea m-a întrebat dacă am fost vreodată pe ţărmul mării. Mi-a spus că ea nu fusese niciodată şi că era dorinţa inimii ei de a se juca la ocean, de a simţi nisipul şi valurile la picioare. A trebuie să mă scuz puţin şi să merg la baie pentru că nu vroiam să plâng în faţa ei.
Uneori m-am rugat şi mi-am dorit lucruri crezând că îmi vor face viaţa mai uşoară şi mai fericită. Însă răspunsul la rugăciunile şi dorinţele mele a fost de multe ori să înţeleg cât de binecuvântată eram şi cât de multe lucruri am pentru care să fiu recunoscătoare.