Era o zi obişnuită de luni dimineaţa, iar eu şi soţul meu ne aflam cu treburi prin oraş, legat de programele de ajutor umanitar pe care le organizăm în diferite ţări din Balcani. Pe la 10:00 era deja destul de cald. După-amiaza se preconiza să fie şi mai călduroasă şi inconfortabilă, aşa că încercam să ne terminăm treburile înainte de amiază.
De îndată ce ne‑am parcat rulota a venit la noi un bărbat, cerând bani sau mâncare – nimic neobişnuit aici, deoarece milioane de oameni se chinuiesc să supravieţuiască efectelor pe care războaiele civile de la începutul anilor ’90 le‑au lăsat asupra economiei. De obicei încercăm să dăm ceva celor ce ne cer – fie ceva ajutor umanitar, fie câţiva bănuţi – însă pe acesta l‑am ignorat şi ne‑am văzut de treabă.
Când ne‑am întors la maşină el era tot acolo şi ne aştepta, fără să fi fost deranjat de impoliteţea noastră anterioară. Văzuse că maşina noastră avea numere de Italia aşa că a început să vorbească cu noi în italiană. I‑am spus că eu nu sunt din Italia ci din Scandinavia şi atunci el a vorbit cu mine în daneză. Ne‑am uitat prin rulotă, să găsim ceva ce să‑i dăm, şi când ne‑a auzit că vorbim între noi în engleză, atunci a început şi el să vorbească în engleză – într‑o engleză aproape perfectă. Acesta nu era un cerşetor obişnuit!
Ne‑a explicat că se refugiase din Croaţia, de unde fugise, fără nimic, cu ani în urmă din cauza războiului şi că nu avea unde să locuiască. El şi câţiva prieteni locuiau în parcul de peste drum. O mică butelie pe gaz şi trei câini vagabonzi din dreptul locului unde ne‑a spus că dormea, stăteau drept mărturie a faptului că ne spunea adevărul. Ne‑am simţit atunci foarte prost că l‑am tratat aşa de rău pe acest om, vădit inteligent însă care avusese probleme în viaţă.
Tragedia războiului i‑a adus, pe el şi pe prietenii lui, în starea actuală, însă după ce am mai povestit puţin cu ei am văzut că s‑au adaptat destul de bine condiţiilor extrem de dificile, şi‑au făcut un adăpost sub copacii din parc, iar în Dunăre, care curgea prin apropiere, îşi făceau baie şi îşi spălau hainele.
Am căutat prin rulotă şi am reuşit să le dăm câteva lucruri – nişte mâncare, săpun şi alte obiecte de igienă, precum şi nişte literatură creştină – şi le‑am promis că le vom aduce şi nişte haine când vom mai trece prin oraş.
Cât de uşor este, atunci când suntem prinşi în vâltoarea vieţii, să pierdem aceste momente preţioase în care am putea face un bine unei alte fiinţe umane. Fiecare dintre noi avem multe de oferit unul altuia, însă de multe ori graba ne împiedică să primim astfel de binecuvântări.