Miracolul din taxiul newyorkez

Au fost câteva luni foarte grele în primăvara lui 1972. Îmi dorisem foarte mult să am un bebeluş, un micuţ pe care să‑l ţin în braţe, care să fie al meu. De două ori am pierdut sarcina și mi‑am adus durerile înaintea lui Dumnezeu, aruncându‑i‑le în faţă şi spunând: Vezi ce ai făcut atunci când eu m‑am încrezut în Tine că îmi vei răspunde la rugăciune! Nu puteam trece peste asta.

Totuşi astăzi făceam câţiva paşi înainte, cel puţin fizic. Eu şi soţul meu ne mutam la New York să lucrăm la un proiect misionar în partea de est a oraşului. Aveam nevoie de acea schimbare. Dan se dusese dinainte în vreme ce eu am făcut un ocol prin Boston. Drumul cu autocarul a fost lung, iar eu mi‑am sprijinit capul pe geam şi am plâns. În mintea mea puneam sub semnul întrebării toate câte crezusem până atunci şi în care îi încurajasem pe alţii să creadă. Ce treabă aveam eu să fac o muncă misionară? Cum le‑aş fi putut spune altora să se încreadă în Dumnezeu atunci când credinţa mea era la pământ? Viaţa se învârtea în jurul meu fără control.

După o vreme, ce mi s‑a părut o veşnicie, am ajuns în autogara centrală din New York. Fusesem de câteva ori în New York, în vizită la părinţii lui Dan, însă de fiecare dată m‑am simţit copleşită. Oraşul era prea mare, prea aglomerat şi prea impersonal. De cele mai multe ori umblam prin el ca un turist, privind mereu în sus. Dar eu nu mă uitam la zgârie‑nori, ci încercam să găsesc o bucăţică de cer albastru.

Am reuşit să găsesc un telefon public, de la care am sunat la numărul rudelor, cu dorinţa disperată de a auzi glasul lui Dan. Câţiva din bănuţii pe care îi aveam cu mine mi-au fost mâncaţi de un telefon care nu funcţiona, dar nu mi‑am făcut griji. Dan avea să vină după mine curând.

Am reuşit, în final, să găsesc un alt telefon, funcțional, şi am format numărul, însă nimeni nu a răspuns. Mi‑am luat o cafea şi am încercat din nou. Nici un răspuns.

Am ieşit în stradă, în dreptul unei staţii de taxiuri, şi atunci mi‑am dat seama că se însera. Luminile oraşului au mascat lacrimile care, din nou, începeau să‑mi umple ochii.

Am intrat înăuntru şi am încercat din nou la telefon. Nici un răspuns. Mi‑am dat seama că nu‑i spusesem lui Dan exact când voi ajunge și tot ce aveam era adresa misiunii din estul oraşului, acolo unde urma să lucrăm, care se afla într‑o zonă cunoscută sub numele de Bucătăria Iadului.

Frica începea să pună stăpânire pe mine şi am ieşit afară să chem un taxi. Când i‑am dat şoferului adresa la care să mă ducă el m‑a întrebat ţâfnos: „Serios?” Apoi a dat drumul la ceasul taxiului şi a pornit din staţie.

Ceasul părea să se învârtă mai repede decât roţile maşinii, în vreme ce noi ne târam prin trafic. Mi‑am scos portmoneul şi am început să‑mi număr banii. Valoarea de pe ceas se apropia rapid de cât aveam eu la mine. Când m‑am urcat în taxi mă gândisem că, dacă nu aveau să‑mi ajungă banii, atunci aş fi putut împrumuta de la cei de la misiune odată ce ajungeam acolo, însă acum aveam îndoieli în legătură cu această soluţie.

M‑am aplecat puţin înainte să observ figura şoferului în lumina străzii. Faţa lui avea o expresie dură, cu linii profunde, ca de fost puşcăriaş sau gangster. Mi‑am amintit de tonul cu care mi‑a vorbit atunci când i‑am arătat adresa unde doream să merg. Atunci am observat şi cicatricea mare care îi mergea roată, pe jumătate din gât. Acesta nu era un om cu care aş fi putut relaţiona uşor, sau cu care aş fi putut conversa despre nimicuri.

M‑am lăsat pe spate pe banchetă. Totalul ceasului depăşise deja cât aveam eu în portofel. Trebuia să fi avut mai multă răbdare. Trebuia să fi stat în autogară şi să fi continuat să sun. Mi‑au venit în minte tot felul de gânduri despre articolele pe care le citisem prin ziare despre şoferi de taxi. Ce greşeală oribilă am făcut!

Atunci am făcut ceva ce ar fi trebuie să fac demult. Am uitat de toate supărările pe care le aveam faţă de Dumnezeu şi m‑am rugat: Doamne, sunt în încurcătură! Te rog să mă protejezi și să‑mi arăți dacă este ceva ce aș putea face să Te ajut să mă duci în siguranţă la destinaţia mea.

Răspunsul mi‑a venit cu putere în minte. Vorbeşte‑i omului acesta despre Mine. Înainte ca să mă împotrivesc acestui sfat, am tras aer în piept şi am început.

„Trebuie să fac o mărturisire. Acest drum începe să coste mai multe decât m‑am aşteptat eu şi nu am cu mine suficienţi bani să vă plătesc. Ar fi trebuit să o spun mai devreme. Eu mă duc la o misiune, acolo unde eu şi soţul meu vom lucra. Nu prea cunosc New Yorkul şi nu mi‑am dat seama cât de departe va fi. Atunci când vom ajunge acolo va trebui să fug înăuntru şi să mai iau nişte bani. Eu şi soţul meu încercăm să trăim precum a trăit Iisus, să predicăm Evanghelia tuturor celor pe care îi întâlnim şi ne încredem în El să ne dea, zi de zi, tot ce avem nevoie.”

Pe măsură ce vorbeam Iisus îmi dădea cuvintele: „Ştiţi, foarte mulţi oameni au nevoie să simtă atingerea iubitoare şi vindecătoare a lui Iisus. El are toate răspunsurile de care ei au nevoie, oricare ar fi nevoia lor. El poate vindeca orice durere, orice suferinţă. Tot ce trebuie să faceţi să primiţi aceste răspunsuri este să vă rugaţi. D‑voastră l‑aţi chemat vreodată pe Iisus în inimă?”

După aceasta a urmat o tăcere lungă, apoi am auzit un tuşit şi un suspin. M‑am aplecat înainte şi am văzut că taximetristului îi curgea o lacrimă pe faţă.

„Bunica obişnuia să mă ducă la biserică când eram mic”, a început el, cu o voce profundă, încărcată de emoţie. „Ea îmi vorbea despre Iisus. Odată m‑am şi rugat cu ea. Apoi ea a murit şi de atunci nimeni nu mi‑a mai vorbit despre Iisus. Ai dreptate. Atât de mulţi oameni au nevoie de vindecare. Şi eu am nevoie de vindecare. Am avut o viaţă oribilă. Bunica ar fi atât de ruşinată de mine de câte rele am făcut. Nu cred că Iisus m‑ar ierta acum.”

Era rândul meu să‑mi stăpânesc lacrimile. „Iisus a fost agăţat pe cruce între doi criminali. Unul dintre ei i‑a cerut să‑l ierte, iar Iisus i‑a spus: ‚Astăzi vei fi cu Mine în Paradis’. Iisus a mai spus odată că El nu a venit să predice celor buni sau celor care credeau că nu au nevoie de ajutorul Lui. El a predicat tuturor – inclusiv proscrișilor, beţivilor şi prostituatelor, celor care ştiau că au nevoie de El. Iisus este aici şi pentru tine. Tot ce trebuie să faci este să‑I ceri să te ierte, iar El o va face. El va ierta orice.”

Tot atunci mi‑au venit în minte şi momentele mele recente în care m‑am îndoit şi nu m‑am încrezut în Domnul când am trecut prin dificultăţi. „El ne poate ierta chiar şi de faptul că ne‑am îndoit de El”, am spus eu cu voce tremurândă. „Atunci când ajungem la punctul de a ne încrede Lui cu toată viaţa noastră și acceptăm faptul că El ştie exact de ce avem nevoie şi ne va răspunde la rugăciuni atunci când ştie El că este momentul potrivit, atunci El poate face miracolele Lui cele mari.”

„Să nu‑ţi faci griji în legătură cu banii”, a spus taximetristul. „Am să te duc acolo unde ai nevoie şi am să plătesc eu pentru tine. Ceea ce faci tu este cu adevărat important. Bucătăria Iadului este plină de oameni care au nevoie să audă despre Rai. Acum am să mă rog mai mult şi am să încerc să fiu mai bun. Dumnezeu mi te‑a trimis.”

Am ajuns la misiune, iar el s‑a dat jos să mă ajute cu bagajele. I‑am dat o îmbrăţişare şi i‑am spus că Iisus nu‑l va dezamăgi niciodată. El a aşteptat până a apărut cineva să mă întâmpine, apoi mi‑a zâmbit şi mi‑a făcut cu mâna în timp ce se îndepărta.

Cei cărora le‑am povestit despre experienţa mea cu taximetristul au fost şocaţi. Taximetriştii din New York au reputaţia de a fi unii dintre cei mai duri oameni din lume, aşa mi‑au spus colegii. Ei nu oferă gratuităţi nimănui.

Însă pentru mine adevăratul miracol nu a fost gratuitatea drumului cu taxiul. Miracolul a constat în faptul că doi oameni, care amândoi au avut nevoie să se apropie mai mult de Dumnezeu, au simţit atingerea Lui iubitoare. Lacrimile din ochii acestui taximetrist aparent cu inima de piatră m‑au ajutat să văd lucrul acesta. Cuvintele pe care Dumnezeu mi le dăduse pentru el au fost şi pentru mine. Dumnezeu l‑a trimis pe el pentru mine.