Viaţa este plină de diferite provocări. Unora dintre noi cele mai importante provocări apar destul de târziu în viaţă. În cazul meu, provocarea principală a vieţii mi s-a prezentat la scurt timp după ce m-am născut şi a rămas cu mine până în ziua de azi. Sunt orb.
Doctorii nu au putut stabili cu exactitate cauza orbirii mele şi nu au putut face nimic ca să o remedieze, însă impactul acestei disabilităţi asupra mea a fost foarte dureros, mai ales în copilărie. O situaţie se evidenţiază în acest sens. Aveam şapte ani. Familia mea îmi citea din Biblie iar eu eram obişnuit să ţin uneori cartea în mână. Apoi părinţii mi-au comandat o Biblie Braille. În loc de o singură carte acum degetele mele atingeau un morman de 18 volume imense. În plus fiecare pagină avea linii şi linii de punctuleţe. Nu puteam înţelege cum se făcea că aceste punctuleţe aparent fără sens să fie asociate cu versetele pe care le auzisem de la părinţii mei citindu-mi-le din Biblia lor.
Au existat multe alte situaţii care m-au făcut să înţeleg situaţia mea, cum ar fi că nu puteam participa în multe dintre activităţile recreative ale copiilor de vârsta mea, sau că nu puteam înţelege în întregime conversaţiile care se axau pe conceptele de culoare, modă sau alte lucruri care necesitau vederea. Apoi era şi marea mea nevoie de ajutor în lucrurile de zi cu zi… şi lista se continua. A fost dureros pentru mine să înţeleg că îmi lipseşte un simţ fizic pe care toţi ceilalţi îl au.
Cam în acelaşi timp părinţii mei au primit o scrisoare de la nişte misionari care au auzit despre mine şi se rugau pentru mine. Ei l-au întrebat pe Dumnezeu despre situaţia mea iar El le-a vorbit. El le-a spus că avea puterea să-mi redea vederea însă că a plănuit să mă folosească aşa cum eram. El a asemuit situaţia mea cu cea a apostolului Pavel, cu „ţepuşul” său „în carne” descris în 2 Corinteni 12:7-10 şi m-a încurajat să „[umblu] prin credinţă, nu prin vedere” 1.
Lucrul acesta m-a ajutat să privesc lucrurile dintr-un alt punct de vedere. Mama mea, hotărâtă cum era ea, a găsit o carte despre sistemul Braille şi a studiat-o până când a ajuns să poată citi Braille cu ochii. Apoi s-a pus să mă înveţe şi pe mine cum să citesc cu degetele. Era o muncă obositoare dar în mai puţin de trei lui eu am ajuns să citesc.
În anii care au urmat am avut şi alte provocări, dar şi victorii. Am învăţat să cânt la diferite instrumente muzicale şi de atunci am început să-mi folosesc talentul pentru a-i aduce pe oameni la Dumnezeu.
Când aveam 20 de ani mama mea a murit şi m-am trezit pe fundul unei văi adânci. Deşi cu timpul am reuşit să mă ridic, totuşi nu am acceptat în întregime cele întâmplate. Mai târziu Dumnezeu mi-a atras atenţia asupra faptului că ar trebui să-i fiu mai recunoscător – nu doar atunci când lucrurile merg bine ci chiar şi în legătură cu pierderile mele.
Când am făcut-o, chiar şi printre lacrimi, El mi-a şters în schimb resentimentul şi durerea şi m-a inundat cu o bucurie care nu poate fi explicată în termeni fizici. Atunci mesajul din 2 Corinteni 5:7 „pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere” a avut o nouă semnificaţie pentru mine. Doar după ce am „umblat prin credinţă”, aducând mulţumiri pentru lucrurile pentru care înainte nu puteam să-I mulţumesc lui Dumnezeu, am putut fi răsplătit cu minunatul dar al „vederii” cu sufletul, ceea ce m-a propulsat într-o relaţie mai profundă cu Cel care cunoaşte, care iubeşte şi căruia îi pasă mai mult ca oricine altcineva.
Eu consider că toţi facem faţă unei provocări universale: să învăţăm să privim peste ceea ce vedem cu ochii sau cu mintea şi să privim cu ochii credinţei. Întrebarea nu este dacă putem sau nu să facem lucrul acesta, ci dacă suntem dispuşi sau nu să o facem. Dacă alegem să-I permitem Creatorului să ne deschidă ochii sufletului şi să ne lărgească orizontul ne vom găsi într-o lume nouă şi infinită cu posibilităţi nelimitate.
- 2 Corinteni 5:7 ↑