Aveam opt ani când mi-am pierdut bunicul în vârstă de 65 de ani. Familia mea este foarte unită și a fost o mare lovitură pentru noi toți.
Îmi amintesc sărutând obrazul rece al bunicului și luându-mi la revedere. Însă ceva în mine îmi spunea că aceasta nu era o despărțire permanentă. Am avut tot timpul o speranță puternică că într-o zi vom fi din nou împreună. De fiecare dată când mergeam la cimitir plângeam că nu îl puteam vedea, că nu îl puteam atinge și că nu puteam vorbi cu el; însă adânc în sufletul meu aveam o certitudine că îl voi revedea. În așteptarea acelei clipe mă gândeam ceva de genul: Când îl voi vedea pe bunicul din nou îl voi întreba despre când a fost fugătit de o bandă de hoți înarmați, sau Când îl voi vedea din nou pe bunicul îl voi certa că nu și-a făcut la timp acea operație la rinichi. Însă pe măsură ce creșteam am început să mă obișnuiesc cu absența lui.
După moartea bunicului, bunica mea a fost centrul familiei noastre mari, iar acum și ea a plecat. După ce a murit ea, ceea ce s-a întâmplat nu demult, când ne-am adunat să îi facem curat în casă, am mângâiat cu mâna plapuma patului ei și nu am putut să-mi stăpânesc lacrimile. În biserică mă uitam mereu către locul unde stătea ea de obicei și Îl întrebam pe Iisus De ce?
Cu trecerea săptămânilor durerea s-a mai atenuat însă era încă în mine. Până când, într-o zi, m-am surprins gândindu-mă ceva de genul: Când o voi vedea din nou pe bunica îi voi spune cât de mult ne lipsește tuturor. Îi voi da acea îmbrățișare pe care nu am putut să i-o dau la spital…
Și atunci am înțeles că promisiunea vieții veșnice este potrivită nu numai pentru dorința copilărească a unei fetițe de opt ani, ci ca o mângâiere pentru întreaga viață. Noi, creștinii, avem o speranță și o credință nemuritoare că moartea nu este sfârșitul. Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, pe Iisus, pe pământ ca noi să avem viața vieșnică împreună cu El. Tot ce avem nevoie este o credință copilărească să credem în promisiunea Sa.
Nu știu exact cum vor continua în Rai legăturile dintre oameni de care ne bucurăm atât de mult pe pământ, însă știu că ne așteaptă viața veșnică cu Dumnezeu. Moartea este ușa prin care trecem ca să ajungem la ea.