„Aş fi preferat să fii băiat!” Nu ştiu de câte ori am auzit-o pe mama spunând lucrul acesta când eram mică. Acum înţeleg mai bine de ce o spunea, ţinând cont de educaţia ei şi de atitudinea societăţii argentiniene din acea perioadă, cât de dezamăgitor trebuie să fi fost pentru ea să aibă doar un copil şi acesta să fie fată. Însă când eram copil mă durea profund. Mai eram şi bolnavă, uneori cu lunile, în iernile reci şi umede din Buenos Aires şi fiindcă nu puteam merge la şcoală sau să mă joc cu prietenii m-am simţit şi mai singură şi izolată.
Tata a murit când aveam 15 ani şi mi-am luat o slujbă cu jumătate de normă ca să pot să-mi plătesc taxele la o şcoală privată. M-am dedicat studiului şi am învăţat să fiu secretară, însă eforturile mele erau rar răsplătite cu dragostea şi susţinerea pe care doream să le primesc de la mama mea. Am devenit foarte rebelă, iar în final ea m-a dat afară din casă ca să înfrunt lumea singură.
Nu mi-am mai permis să studiez, dar am închiriat o cameră şi apoi mi-am luat o slujbă cu normă întreagă. Dar tot m-am simţit nefericită şi neîmplinită. În final, în disperare, i-am cerut lui Dumnezeu să facă ceva cu viaţa mea.
În acea săptămână am întâlnit un membru la organizaţiei The Family International şi am vorbit foarte profund. Aceasta a condus la alte discuţii profunde despre Dumnezeu şi adevărurile spirituale şi am găsit răspunsurile la întrebările mele cele mai îngrijorătoare. Am simţit că Dumnezeu doreşte ca eu să împart această bucurie şi împlinire şi cu alţii, aşa că am devenit voluntar creştin permanent.
Noua mea activitate m-a dus prin diferite părţi ale ţării şi chiar în străinătate cu lunile sau chiar pentru câţiva ani la rând. În această perioadă, am ţinut legătura cu mama, dar nu am avut o comunicare foarte bună. Când mi-am întemeiat propria familie, copiii au inclus-o pe mama în proiectele lor cum ar fi felicitările de Crăciun pentru familie şi prieteni. I-am trimis din când în când şi poze ca să-şi poată vedea nepoţii crescând şi i-am scris despre lucrurile pe care le învăţau. Totuşi, parcă nimic din ce făceam nu părea să o mulţumească.
Cu trecerea timpului am crezut că am iertat-o pe mama dar mi-am dat seama că este uşor să ierţi pe cineva cu care nu trăieşti sau nu te vezi prea des. Însă este şi mai greu să ierţi pe cineva cu care te vezi regulat şi care s-ar putea să continue să te rănească.
Şi, cum era de aşteptat, când am revenit în Argentina şi m-am reîntâlnit cu mama după mulţi ani petrecuţi în străinătate, dezaprobarea şi lipsa ei de afecţiune au redeschis nişte răni emoţionale pe care le-am crezut vindecate şi după doar câteva vizite eram din nou certate.
Într-o zi ascultam un cântec intitulat „La magia del perdón” („Magia iertării”) şi mi-a sensibilizat conştiinţa. L-am ascultat de mai multe ori până am ajuns să fiu absolut sigură că singurul lucru pe care îl puteam face era să iert. Atunci, pe loc, m-am rugat la Dumnezeu să mă ajute să iert fiecare cuvânt urât, fiecare izbucnire de furie şi orice altceva ce făcuse mama ce m-a durut.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a arătat că trebuie să-i arăt milă mamei pentru că şi eu am nevoie, la rândul meu, să mi se arate milă. Şi eu am greşit şi am rănit de multe ori alţi oameni, însă Iisus a continuat să mă iubească. Mi-am dat seama că El continuă să o iubească şi pe mama mea şi dorea să fac şi eu la fel. Am început să plâng la gândul anilor pierduţi în care eu şi mama nu am fost apropiate şi cât a suferit probabil din cauza aceasta.
Iisus le-a spus ucenicilor Săi: „Fără plată aţi primit, fără plată să daţi”. 1 „Fiţi, deci, milostivi, cum şi Tatăl vostru este milostiv. Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi vi se va ierta. Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura”. 2
El ne-a învăţat de asemenea să ne rugăm: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. 3 Eu am primit iertarea lui Dumnezeu; acum trebuie să împart acest dar şi cu mama mea.
Următoare dată când am vizitat-o pe mama eram cu totul schimbată. Asta parcă a schimbat-o şi pe ea. Ne-a pregătit o mâncare delicioasă, mi-a dat reţetele ei preferate şi ne-am reamintit lucrurile pozitive. De atunci revederea şi conversaţiile cu mama sunt ca atunci când te reîntâlneşti cu un bun prieten pe care nu l-ai văzut de mult timp. Calea iertării părea la început dificilă, dar pe măsură ce mergeam pe ea a devenit tot mai uşor. Acum pot să le spun şi altora despre magia iertării pentru că am trăit-o eu însămi.