Recent am ajuns la o concluzie cu totul și cu totul surprinzătoare: Nu sunt suficient de bun.

Ei bine, știu că nimeni nu poate fi „suficient de bun” în viața asta. Mai corect, cred, ar trebui să spun că aș putea fi mai bun. Nu sunt, într‑adevăr, pe cât de răi sunt alții, ținând cont că eu am fost crescut în iubirea și în îndemnurile Domnului, într‑un cămin unde aveam cunoștință de reguli și de dragoste în mod corect echilibrat. Și totuși, inevitabil, aș putea fi mai bun.

Deci, odată ce am recunoscut acest lucru, am hotărât că ar trebui să fiu mai bun. Pot face lucrurile mai bine. Ar trebui să le fac mai bine.

Așa a început rezoluția mea la jumătate de an. M‑am hotărât să încerc o lună de zile să fiu cel mai perfect om cu putință. Să nu mă înfurii. Să ajut. Să încurajez. Să iau inițiativa la locul de muncă. Să nu contrazic când nu e necesar. Să curăț cu sârguință după mine. Etc.

Totul a început așa de bine. Spălam vasele în fiecare seară. Mi‑am reținut orice cuvânt mânios sau nefolositor înainte să îmi iasă de pe buze, indiferent de cine credeam că are dreptate. Am fost punctual în fiecare zi la toate programările. Am citit Cuvântul lui Dumnezeu mai mult ca de obicei. Curățam și făceam ordine adesea.

Am reușit așa aproape patru zile. Apoi, ca de așteptat, provocarea a început să crească în intensitate. Până atunci mă descurcasem atât de bine. Fusese greu, dar nu extrem. Nu avusesem nevoie decât de puțină disciplină. Aveam totul sub control. Însă acest mod de gândire mi-a anulat toată disciplina, am început să mă relaxez și să‑mi pierd țelul.

Așa am început să deviez puțin câte puțin de la calea mea cea dreaptă. Am vorbit odată la supărare, apoi a doua oară. Câteva haine nu mai erau aranjate la locurile lor potrivite în dulap și sertare. Într‑o dimineață am întârziat la serviciu. Apoi în seara următoare am lăsat vasele grămadă în chiuvetă – la muiat peste noapte.

Atunci deja mi‑am dat seama că mi‑am ratat rezoluția. Deci, ce a urmat a fost un abandon complet. Ce mai contează?

Deci, după cum puteți vedea, luna mea „perfectă” era pe departe perfectă.

Dar când luna s‑a încheiat și am privit în urmă am observat un alt lucru. În primele două săptămâni observasem că oamenii erau veseli, dispuși să ajute, recunoscători și mai puțin sâcâitori. În săptămâna a treia am simțit în mod distinct că toate aceste îmbunătățiri se diminuează, iar spre sfârșitul săptămânii mi s‑a părut că toți și‑au lăsat atitudinile bune să le fie înlocuite, din nou, cu nerăbdarea, neimplicarea și sâcâiala.

Dacă oamenii ar fi rămas serviabili, am gândit eu cu un oftat, poate atunci aș fi reușit.

Dar, bineînțeles, mi‑am dat seama curând că alunecarea mea la vechile mele obiceiuri nu s‑a datorat modului cum au acționat alții. Mai degrabă, modul cum îi percepeam eu pe alții s‑a schimbat datorită scăpărilor mele. Pe măsură ce răbdarea mea se diminua, începeam să‑i cataloghez tot mai rapid pe alții drept „nerăbdători” sau „critici”. Tot așa cum dragostea aduce dragoste și „fierul ascute fierul”1, atitudinea și comportamentul meu au afectat comportamentul altora față de mine și cât de ușor sau greu puteau alții să lucreze cu mine și cum se simțeam în preajma mea.

Luna mea perfectă a fost un eșec, nu‑i așa? Ei bine, da și nu. Din punctul de vedere al lunii perfecte, da, a fost un eșec, fără îndoială. Dar prin eșec am învățat câteva lecții importante care vor rămâne cu mine pentru mult timp și care m‑au ajutat să progresez și – îndrăznesc să o spun? – să fiu mai bun.

Nu trebuie să fiu perfect ca să fiu mai bun. Nici nu trebuie să fiu mai bun ca să fac lucrurile mai bine. Trebuie doar să fiu pregătit, cu urechile receptive la vocea ușoară a lui Dumnezeu și dispus să ascult și să învăț.

Nu voi putea fi niciodată perfect, însă pot întotdeauna să fiu mai bun.

Asta m‑a învățat pe mine luna mea perfectă.


  1. Proverbe 27:17