Cu câțiva ani în urmă am trecut printr‑o perioadă de răscruce în relația mea cu Dumnezeu. Până atunci eram cam fixată pe ideea de a face lucruri care L‑ar face pe El fericit sau mândru și în a nu face ceea ce I‑ar displăcea. Și, bineînțeles, era și partea cu lucrurile pe care le făcea El. Erau lucrurile pe care eu I le cerusem să le facă, dar și interpretarea mea despre lucrurile pe care El le făcuse pe care eu nu I le‑am cerut, ca apoi să mă descurajez dacă mi se păreau că nu erau în interesul meu și să renunț să mai deslușesc motivul pentru care le‑a făcut.

Apoi am avut ca o revelație care m‑a făcut să‑L privesc pe Dumnezeu și relația mea cu El într‑un mod foarte diferit. A fost ca urmare a ceva ce am citit, despre a‑L iubi pe Dumnezeu pentru ceea ce este El în sine nu pentru ceea ce face pentru noi. Sunt sigură că am mai citit și înainte această idee însă acum m‑a schimbat.

Am început să mă gândesc la ce însemna pentru mine – să‑L iubesc pe Dumnezeu pentru ceea ce este El. Am început să mă gândesc mai mult la a fi decât la a face – la a fi cu Dumnezeu, a mă bucura de El, la a fi genul de om pe care El l‑ar agrea în preajma Lui. M‑am gândit cum ar fi să‑L cunosc în persoană și la o legătură spirituală profundă între noi – suflet cu suflet, minte cu minte. Fiecare suflet uman este profund, complex și nu așa de ușor de cunoscut sau de definit – cu cât mai mult trebuie să fie Dumnezeul tuturor lucrurilor? Cum de ajunsesem să‑L minimalizez atât de mult?

Mi‑am dat seama că până acum L‑am privit cam ca pe o caricatură. Uneori Îl vedeam ca pe un „duh la lămpii” cosmic care îmi îndeplinea „magic” dorințele și făcea lucruri pentru mine (în situațiile bune) sau mi le făcea mie (în situațiile rele). Alteori Îl priveam ca pe un șef sau „stăpân de plantație” care vroia mereu să fac câte ceva pentru El, cineva care avea o listă cu ce se aștepta de la mine și îmi ținea mereu socoteala.

După iluminarea mea am încercat să privesc lucrurile mai mult din prisma Dacă Dumnezeu ar fi un om și aș avea o relație cu El, ce am face împreună? Despre ce am vorbi? Ce I‑aș împărtăși? Ce aș dori să‑mi împărtășească El mie și despre ce L‑aș întreba?

Răspunsul la aceste întrebări nu este nici clar și nici simplu; însă conceptul de bază este că atunci când iubim pe cineva și dorim să petrecem timp cu el, de obicei nu vorbim despre ce am făcut în ziua aceea, sau ce am greșit, sau să ne revizuim lista de treburi. Există un moment și pentru acelea, însă ca să îți consolidezi relația de iubire trebuie să discuți despre gândurile și sentimentele profunde și despre lucrurile de care îți pasă. De asemenea nu este o discuție într‑un singur sens, în care o singură parte exprimă toate cererile sau face toată munca.

Așa că ne plimbăm împreună, sau facem jogging, sau vorbim. Când mă plimb sau alerg, de preferat în natură, mă gândesc la El. Încerc să nu vorbesc doar eu. Încerc să și ascult. Evit să mă aștept la ceva anume în ceea ce privește subiectul de discuție. Știu că există și momente când trebuie să ceri lucruri în rugăciune, dar ca să‑mi depășesc obiceiurile proaste am încercat ca o vreme să nu‑I mai cer nimic în momentele noastre împreună. Îmi umplu mintea cu gânduri de recunoștință și de slavă. Mă concentrez asupra caracteristicilor, caracterului și naturii sale – asupra a ceea ce El este, decât a ceea ce El face. Meditez despre cum pot fi și eu mai mult ca El și la toate lucrurile bune care El este. Singurul lucru pe care I‑l cer în aceste conversații ale noastre este să mă ajute să continui să fac asta.

Am învățat de asemenea să privesc diferit ideea că Dumnezeu „ne privește”. Mie îmi place să privesc oamenii. Ori de câte ori mă aflu într‑un restaurant sau un bar, la aeroport sau la gară, mă fascinează să observ ce fac oamenii – de la cum se îmbracă și cum merg sau cum se comportă, până la ce citesc, la cum vorbesc și cum interacționează cu alți oameni. Acum privesc conceptul de „Dumnezeu ne privește” cam tot așa cum privesc eu oamenii. Cu alte cuvinte, în loc să gândesc că El mă examinează și îmi cântărește fiecare lucru pe care îl fac și fiecare cuvânt pe care îl spun și că mă judecă, mă gândesc că s‑ar putea să‑I facă plăcere să observe ce facem și ce spunem și cum interacționăm între noi.

Îmi imaginez cam cum m‑aș simți eu dacă aș construi o imensă construcție din Lego care apoi ar prinde viață ca în filmul The Lego Movie. Cât de mult mi‑ar plăcea să o observ?! Știu că este un mod cam simplist de a privi lucrurile dar ideea este că lui Dumnezeu îi place să ne privească și ne găsește fascinanți. Tot așa cum noi Îl iubim pentru ceea ce este El și El ne iubește pentru noi înșine – pentru ceea ce suntem, pentru ceea ce ne interesează, pentru lucrurile care contează pentru noi, pentru ciudățeniile și preferințele noastre. Lui Îi place să ne privească și Îi place să fie cu noi.