Să începi un an nou este puțin cam ca începutul unui proiect nou. Eu lucrez cu consecvență de ceva timp la un vis de-al meu: să am o afacere care să îmi dea ocazia să fac bani din ceea ce îmi place și în același timp să fac ceva bine în lume. A fost un proces încet, pas cu pas, care a implicat să învăț multe lucruri și uneori să nu mă tem de apa adâncă – cum ar fi să investesc timp pentru pregătire, să fac un pas mare de mutare împreună cu fiica mea, să îmi pornesc propria afacere și așa mai departe.
În unele zile sunt entuziasmată și privesc cu încredere către viitor, dar în altele mă lovește realitatea, cu toate câte am de făcut, și mă întreb ce a fost în capul meu când am început asta. Acest întreg proces, să fac un pas înainte, să învăț și să fac ceva nou, m-a împins și m-a întins cum nu am crezut că este posibil și îmi aduce în cale mult mai multe ocazii de progres personal decât mă așteptam.
Zilele trecute citeam o carte despre copiii lui Israel și etapele prin care au trecut, începând cu perioada de scalvie din Egipt, apoi pribegirea prin deșert și în final când au ajuns la Țara Făgăduinței. M-a surprins paralelismul călătoriei lor cu ceea ce simt eu azi.
Când copiii lui Israel erau sclavi în Egipt, Moise a ieșit înaintea lor cu mesajul că Dumnezeu dorește să-i elibereze și să-i ducă într-o țară unde curge laptele și mierea. Apoi Dumnezeu a început să facă tot felul de miracole ca să-i scoată din Egipt și pe tot drumul, inclusiv să separe Marea Roșie pentru ei.
În călătoria lor Dumnezeu le-a dat ca hrană mana din cer. 1 I-a protejat de arșiță cu un nor în timpul zilei și le-a dat un stâlp de foc care să-i lumineze și să-i încălzească noaptea. 2
Când au ajuns la Țara Făgăduinței au trimis iscoade care au adus vești că acel pământ era frumos, prosper și în le curgea laptele și mierea. Era pământul lor. Dumnezeu le promisese. Erau pregătiți să intre. Dar ce i-a oprit? Iscoadele spuseseră că țara era locuită de uriași! 3
Copiii lui Israel s-au temut. Cui nu i-ar fi frică dacă are de-a face cu uriași, nu-i așa? Dar în loc să continue în ciuda temerilor lor, au lăsat ca aceste temeri să-i copleșească și să le distrugă credința în promisiunile lui Dumnezeu. Deci, în loc să treacă prin sălbăticie repede, așa cum intenționase Dumnezeu, au trebuit să pribegească încă 40 de ani. Dumnezeu a continuat în acel timp să aibă grijă de ei și să le dea cele necesare, nu i-a abandonat, însă au rămas blocați în sălbăticie până ce întreaga generație care s-a îndoit de Dumnezeu a murit.
Cum mi se aplică asta mie?
Ei bine, și eu am părăsit Egiptul – situația mea anterioară în care fusesem confortabilă dar neîmplinită – iar acum sunt de ceva vreme în sălbăticie – îmi fac planuri, îmi clarific viziunea, mă pregătesc și învăț multe. Dumnezeu a avut grijă de mine, dar nu mai vreau să rămân mult timp așa.
Acum simt că mă aflu la intrarea în Țara Făgăduinței. O pot vedea și sunt pregătită să intru. Și știi ce se întâmplă? Mă sperie uriașii! Nu îmi va fi ușor să intru! Sunt mulți uriași cu care trebuie să mă lupt – ideile preconcepute despre mine însămi care mă minimalizează, pașii pe care trebuie să-i fac și care mă sperie, progresul personal necesar pentru ca viziunea mea să înflorească.
Citind despre copiii lui Israel care au trebuit să pribegească în deșert zeci de ani din cauză că nu au avut credința să înfrunte uriașii este pentru mine un sobru memento. Doresc să aștept și eu, posibil pentru foarte mult timp, sau am credință în Dumnezeu ca să merg înainte și să iau în stăpânire ceea ce reprezintă pentru mine Țara Făgăduinței?
Sfatul final al lui Moise către copiii lui Israel a fost ceva ce pot aplica și eu în situația mea: „Întăriţi-vă şi îmbărbătaţi-vă! Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi de ei, căci Domnul Dumnezeul tău va merge El însuşi cu tine, nu te va părăsi şi nu te va lăsa”. 4 Cât de minunat este să știu că nu sunt singură în călătoria mea.
Hai să învingem uriașii!