Priveam nişte puşti jucând fotbal. Nu aveau decât vreo cinci-şase ani dar jucau un meci adevărat şi serios. Erau două echipe cu uniforme, cu antrenori şi cu un mic grup de părinţi care-i priveau din tribună. Echipele erau destul de egale ca forţe şi în calitate de simplă cunoştinţă a uneia dintre familii m-am putut bucura de meci fără să mă preocupe cine câştigă şi cine pierde. Mi-aş fi dorit însă acelaşi lucru şi pentru părinţi şi antrenori!
În prima repriză nu a marcat nimeni. Puştii erau caraghioşi. Erau stângaci dar zeloşi, cum numai copiii pot fi. Se poticneau pe propriile picioare, se împiedecau de minge, loveau pe lângă minge, dar parcă nu le păsa. – Le plăcea să joace!
În a doua repriză antrenorul echipei 1 i-a scos de pe teren pe cei care erau, probabil, jucătorii lui cei mai buni şi a introdus rezervele, cu excepţia celui mai bun jucător, pe care l-a lăsat ca portar. Jocul a luat o întorsătură dramatică. Presupun că a câştiga este important chiar şi când ai cinci ani, deoarece antrenorul echipe 2 i-a lăsat pe teren pe cei mai buni, iar cei slabi ai echipei 1 nu se comparau cu ei.
Echipa 2 a dat năvală pe micuţul din poartă. Oricât de bun era el pentru un copil de cinci ani nu putea ţine piept cu alţi trei-patru băieţei la fel de buni ca el. Echipa 2 a început să marcheze.
Micuţul portar a făcut tot ce a putut, aruncându-şi cu îndrăzneală trupul în faţa mingilor care veneau, încercând curajos să le oprească. Echipa 2 a înscris două goluri unul după altul. Asta l-a înfuriat pe micul portar. Ţipa, alerga şi plonja. Deşi a făcut tot ce a putut, nu a fost suficient şi nu după mult timp cealaltă echipă a înscris şi cel de-al treilea gol.
Curând am aflat care erau părinţii portarului. Se vedea că tatăl venise direct de la birou pentru că era în costum şi cu cravată. Strigau şi-l încurajau pe fiul lor, dar după cel de-al treilea gol micuţul se schimbă. Şi-a dat seama că era inutil; nu-i putea opri. Nu renunţă, însă pe faţă i se putea citi că totul era zadarnic.
Tatăl lui se schimbă şi el. Înainte îşi impulsionase fiul să încerce mai din greu, strigând către el sfaturi şi încurajări. Dar acum deveni neliniştit. Încerca să-i spună că totul este în regulă şi să reziste.
După al patrulea gol ştiam ce va urma. Băiatul avea atât de mare nevoie de ajutor şi nu-i venea de niciunde. Luă mingea din poartă, i-o întinse arbitrului şi izbucni în lacrimi. Lacrimi mari i se rostogoleau pe ambii obraji. Apoi căzu în genunchi.
Tatăl se sculă în picioare dar mama îl prinse de mână şi îi spuse: „Nu face asta, Jim. O să-l faci de ruşine.”
Însă tatăl băiatului se desprinse din încleştare şi coborî pe teren aşa cum era, în costum şi cu pantofi eleganţi. Alergă pe teren, îşi ridică fiul în braţe, îl îmbrăţişă şi îl sărută şi plânse alături de el. N-am fost niciodată mai mândru de vreun bărbat ca acum.
Îl cără afară de pe teren şi când s-au apropiat de tribună l-am auzit spunând: „Fiule, sunt aşa de mândru de tine. Ai fost grozav acolo. Vreau ca toţi să ştie că eşti fiul meu”.
„Tată,” răspunse băiatul printre suspine, „nu i-am putut opri. Am încercat şi am încercat, dar au tot marcat.”
„Scotty, nu contează de câte ori au marcat. Sunt mândru de tine. Vreau să te duci acolo şi să termini meciul. Ştiu că vrei să renunţi, dar nu poţi. Şi, fiule, vor marca din nou, dar nu contează. Acum du-te.”
Puteam să văd că ceea ce i-a spus a contact pentru el. Când eşti singur, când primeşti goluri şi nu-i poţi opri înseamnă foarte mult să ştii că pentru cei care te iubesc nu contează.
Micuţul fugi din nou pe teren. Echipa 2 marcă de încă două ori, dar totul a fost bine.
Şi eu primesc şuturi în fiecare zi. Încerc din greu. Îmi arunc trupul cu îndrăzneală în toate direcţiile. Tun şi fulger. Mă străduiesc din răsputeri. Mă copleşesc lacrimile şi cad în genunchi, neajutorat. Atunci Tatăl meu ceresc vine alergând pe teren, înaintea întregii mulţimi – toată lumea care râde şi-şi bate joc de mine – şi mă ridică. Mă strânge în braţe şi spune: „Sunt aşa de mândru de tine! Ai fost grozav acolo. Vreau ca toată lumea să ştie că tu eşti fiul Meu iar Eu te declar învingător!”
Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. – 1 Ioan 3:1
Dumnezeu este dragoste. El nu avea nevoie de noi. Însă ne dorea. Iar acest lucru este cel mai uimitor lucru. – Rick Warren (n. 1954), pastor şi scriitor american