Nu te‑ai fi gândit că el vorbește la o întâlnire de vârstnici, oameni în scaune cu rotile, unii incapabili să vorbească, alții cu demență sau Alzheimer.
Gesticula cu mâinile, vorbea cu pasiune despre un concept profund, apoi a scris cu creta pe tablă: „Cine îmi poate spune ce înseamnă pacea? Tu, Alberto, da, spune‑mi iar eu voi scrie. Minunat! Haideți, toți, vom trimite toate astea la ziarul local!”
Ferruccio lucra de câțiva ani în acest cămin pentru vârstnici când am apărut eu. El era responsabil de activitățile recreative, dar era, de fapt, un motivator, în special pentru cei care aveau ocazia să îl vadă în acțiune.
Pasiune, empatie, încurajare, grijă și respect până la capăt – acestea au fost calitățile pe care le‑a arătat până la pensionare, cu câteva luni în urmă. Am învățat multe din exemplul său, din modul în care vorbea. Indiferent dacă se grăbea, tot se oprea să răspundă la chemarea unuia în căruț cu rotile, chiar dacă era mai îndepărtat, sau să șteargă mâncare vărsată pe jos. El punea foarte mult preț pe individ.
În fiecare miercuri aduna un grup de cetățeni vârstnici cu care discuta evenimentele curente. Apoi grupul scria scrisori politicienilor sau autorităților locale, sau copiilor de la școala satului, sau vreunui grup de refugiați bosniaci. Precum un magician, el putea să scoată cuvinte de la cel mai dezinteresat bătrân și un zâmbet de la femeia imobilizată după un infarct, care nu mai putea vorbi dar avea atât de multe de spus, totul blocat în interiorul ei.
În timpul acestor activități, numite „Întâlnirile de miercuri”, s‑au spus, s‑au discutat și s‑au propus multe. Participanții au contribuit și la o carte dedicată orașului, iar presa locală a menționat de multe ori subiectele lor de discuție.
Am învățat că este important să dai posibilitatea vârstnicilor să se exprime. Ei au nevoie de cineva care să‑și facă puțin timp și să‑i asculte cu adevărat. Au nevoie de contact vizual. Au nevoie de un zâmbet. Au nevoie de cineva care să‑și amintească de numele lor și să arate că sunt interesați cu adevărat de ei.
Când totul s‑a terminat, aș dori să spun: toată viața am fost
O mireasă, căsătorită cu uimitorul.
Un mire, care am luat întreaga lume în brațele mele.
Când totul s‑a terminat, nu vreau să mă întreb
Dacă am făcut ceva special, real, cu viața mea.
Nu vreau să oftez, să mă tem
Sau să caut să mă scuz.
Nu vreau să sfârșesc ca un simplu turist în această lume.
– Mary Oliver (1935-2019)