Într‑o zi, cu trei ani în urmă, tatăl meu ne‑a invitat pe noi toți, cei cinci copii ai săi, căsătoriți și părinți la rândul nostru, să îl însoțim pe el și pe mama într‑o călătorie în Țara Sfântă. Tata avea pe atunci 85 de ani și nu mai călătorise de câțiva ani, cu atât mai puțin să zboare cu avionul. Până atunci cred că se simțise bătrân, puțin îngrijorat și temător, și închisese cumva acel capitol din viața lui. Însă în acea zi s‑a întâmplat ceva, o combinație între dorința lui de a vizita din nou locurile unde a crescut prea-iubitul său Iisus și bucuria de a face o călătorie în familie, ceea ce nu mai făcusem de când eram noi copii.
Nu ne‑a luat mult să acceptăm! Cu câteva luni înainte de călătorie ne‑am întâlnit toți șapte de câteva ori să stabilim detaliile și să ne pregătim. Tata s‑a documentat și a creat pentru noi un ghid de călătorie personalizat pentru cele nouă zile pe care le vom petrece în Israel, Palestina și Iordan. Fiecare a primit responsabilități: tata era „patriarhul”, mama era asistenta responsabilă cu medicamentele și vitaminele, unul dintre frații mei ținea un jurnal, altul s‑a ocupat de aspectele practice, una dintre surori era contabila excursiei, iar cealaltă a ajutat cu documentarea istoricului. Pentru că știam engleza, eu eram responsabilă cu traducerea.
A fost multă agitație și eram cu toții emoționați până în dimineața când ne‑am urcat în avion, iar cele nouă zile au fost magice, de neuitat, am vizitat locuri deosebite, am avut aventuri neașteptate, am avut discuții lungi și profunde, și multă distracție. Nu am fost întotdeauna o familie armonioasă, însă cu timpul am câștigat înțelepciune și înțelegere. Am reușit să discutăm despre trecut cu înțelegere și blândețe și chiar cu puțin umor. Ne‑am întors din această călătorie mai bogați sufletește și mai uniți ca familie.
De atunci am făcut în fiecare an câte o călătorie în familie – nu chiar atât de lungă ca prima, însă fiecare a fost unică în felul ei. Indiferent cât de ocupați suntem, toți știm că aceasta este una dintre cele mai importante priorități ale noastre.
Acum copiii mei de‑abia așteaptă ca eu și soțul meu să îi ducem în astfel de călătorii, iar alții dintre rudele noastre și din cercul de prieteni au început să facă la fel.