Zilele trecut am făcut o plimbare cu soția pe malul unui lac și ne-am bucurat de priveliște – munți colțuroși de ambele părți, râul care se varsă în lac și îl alimentează cu apă proaspătă, păsările care se bălăcesc în apă, nuanțele mereu schimbătoare ale lacului și soarele care se reflectă pe suprafața lui, cu sclipiri de aur. Întinderea mare de apă înconjurată de munți a creat un climat unic, protejat și plăcut.
Mi‑a plăcut dintotdeauna să merg cu barca, iar atunci mă gândeam la faptul că cele câteva bărci cu pânze de pe lac se mișcau foarte încet datorită unui fenomen aparte creat de geografia locului. Briza dimineții coboară de obicei din nord, iar după amiaza se întoarce deoarece o briză mai puternică bate pe lac dinspre sud. Iar în acel moment, la mijlocul zilei, era undeva „între” și de aceea bărcile erau nemișcate, în așteptarea schimbării vântului.
Apoi mi‑a venit în minte un gând: În viață se întâmplă să fim și noi uneori „între”.
Sunt sigur că lui Dumnezeu îi place să‑L întrebăm: „Ce dorești să fac?” și să ne rugăm Lui să ne arate planurile Sale. Sunt sigur că apreciază dorința noastră de a‑I urma căile, însă uneori ne simțim precum în poezia: „Doream să slujesc Stăpânului, dar vai, am fost dat la o parte…”1 Atunci nu trebuie decât să așteptăm să se întețească vântul și să bată în pânzele bărcii noastre și să o pună din nou în mișcare.
Putem continua să țintim cât mai sus, să avem vise mari și să facem tot ce putem în însărcinările pe care ni le‑a încredințat; dar când suntem „între” nu se merită să încercăm să ne suflăm noi singuri în pânze. Este treaba lui Dumnezeu să trimită vânt, în felul Său și la momentul știut de El. Putem avea încredere că El știe ce este cel mai bine pentru noi.
- Virginia Brandt Berg (1886-1968). Citește mai multe despre viața și lucrarea ei aici: https://virginiabrandtberg.com/index.html. ↑