Scoicile abalone sunt moluște care trăiesc pe stânci la malul oceanului. Sunt gastropode, adică stomacul este și picior – merg cu stomacul. Și în afară de cochilie, cam tot corpul lor este stomacul. Se prind de stânci apoi își ridică cochilia cam un centimetru. Apa aduce în partea de stomac expusă particule microscopice de vegetație cu care scoica se hrănește.
Cochilia este pentru scoică atât casă cât și armură. Când se simte în pericol scoica se prinde strâns de stâncă. Acel stomac mare creează aspirație ca o ventuză. Se poate prinde așa de tare de stâncă că nu o mai poți desprinde decât cu o rangă. De aici vine vorba „te‑ai prins ca un abalone”, adică foarte tare.
Probabil că și astfel de prinderi se învață cu timpul. Primele valuri de necazuri mă pot răsturna la început și lumea mea devine cu susu-n jos. Dar apoi îmi găsesc stânca de care să mă țin, ca și cum totul ar depinde de asta. Aceste momente turbulente mă sperie, dar mai apoi învăț că așa este viața, iar când accept că este ceva firesc, îmi este mai ușor.
Valurile vin și pleacă, iar eu aș face bine să înțeleg și să știu ce trebuie să fac. Cunosc valurile, cunosc stânca, știu că am o modalitate de prindere care să mă ajute și învăț că devine tot mai ușor pe măsură ce exersez. Prin exercițiu reușesc să mă prind tot mai bine. Învăț de asemenea să mă și relaxez când oceanul este calm, dar să rămân alert ca în orice moment să mă prind din nou de stâncă. Nu mai vreau să simt acea senzație groaznică când sunt învârtit și rotit în valurile oceanului. Învăț, de asemenea, să nu mă depărtez de stâncă, fiindcă ea este unul din lucrurile sigure pe care pot să mă bazez.
Stânca mea este Iisus. El și Cuvântul Său sunt puterea și salvarea mea la necaz. Eu sunt o simplă creatură vulnerabilă dar știu către cine să mă întorc și de ce să mă prind. Și, crezi sau nu, a început să‑mi placă marea tumultoasă. Mă lipesc și eu ca o scoică abalone. Cu cât sunt mai puternice valurile, cu atât mai strâns mă țin și eu de Stânca mea.