Eu și Opa

Eu și bunicul meu, căruia îi spun „Opa”, eram prieteni buni. El mi‑a ascuțit instictele și mi‑a insuflat dragostea de natură în drumețiile noastre săptămânale prin pădure.

La fiecare sfârșit de săptămână așteptam cu nerăbdare să fiu dusă la Opa și Oma, la apartamentul lor de o cameră dintr‑un orășel din inima centrului industrial al Germaniei.

Era anul 1960, iar eu aveam cinci ani. Opa lucra ca maistru într‑o oțelărie, iar vinerea după-amiaza stăteam pe dealul din preajma porților uriașe de fier ale fabricii, așteptând cu nerăbdare să aud sirena care anunța sfârșitul săptămânii de lucru. Priveam sutele de muncitori în salopetă albastră ieșind pe porțile largi, entuziasmați pentru weekendul de distracție ce îi aștepta.

Cum îl vedeam pe Opa, alergam în jos pe deal către el și mă aruncam în brațele lui, iar el mă învârtea în aer. Mă ducea în brațe o mică distanță, apoi mă punea pe picioarele mele iar eu săream de pe un picior pe altul în timp ce mergeam pe lângă el, trăncănind tot drumul.

Până să ajungem la etajul patru al blocului vechi de apartamente, cu balustrada roșie a scărilor și toaleta comună de la etajul anterior, Opa era bine informat cu tot ceea ce se întâmplase în viața mea în săptămâna aceea.

Opa mă asculta cu o răbdare nesfâșită, zâmbind și dând din cap din când în când. Când îi venea în cele din urmă și lui rândul să vorbească, putea să spună și el ore în șir povești captivante care începeau toate cu „A fost odată ca niciodată…”. Poveștile lui nu erau mereu fericite. Vorbea despre dificultățile din timpul războiului, despre rațiile de mâncare și alte greutăți, serile friguroase de iarnă când se înveleau în pături, fără cărbune pentru sobă.

Iubeam plimbările noastre de sâmbătă și duminică dimineața în pădurea din apropiere, unde Opa m‑a învățat numele copacilor, al fructelor și al tufișurilor și, cel mai special, cum să‑mi găsesc drumul spre casă amintindu‑mi de anumite repere din drum.

Oma gătea pe soba mare cu cărbune, care era și singura sursă de căldură din apartament. Iarna, căldura ajungea mai greu până în dormitorul de alături. Avea un călcător mare și greu, din fier, cu cărbune, cu care îi călca cămășile și uniforma de lucru a lui Opa.

În lunile reci de iarnă ne îmbrăcam cu pijamale din flanelă și ne băgam repede sub plapumile uriașe. Erau zile fericite și fără griji pentru mine, însă zile care mi‑au format caracterul și o inimă recunoscătoare.

Opa a murit când eu aveam 12 ani și a lăsat un gol în viața mea, însă plecarea lui m‑a învățat să mă rog, iar uneori îi simțeam prezența, ca o voce ușoară a conștiinței care mă călăuzea și mă încuraja.

Datorită acestei experiențe de calitate cu bunicii mei, încerc și eu să le dau atenție nepoților care locuiesc în apropierea mea. Este o investiție minunată care ne binecuvântează pe toți, atât pe mine cât și pe ei, așa cum m‑a învățat și Opa pe mine cu ani în urmă.