Nu demult am reflectat la modul în care a evoluat de-a lungul vieții mele părerea mea despre miracole. Deși am crezut în Iisus din copilărie, m‑am comparat mereu cu cei care au trăit vindecări și alte miracole dramatice și mă gândeam că sunt în pierdere fiindcă eu nu le am. Apoi am dat peste o definiție a cuvântului miracol care mi‑a deschis ochii: „Un eveniment care este contrar legilor stabilite ale naturii și este atribuit unei cauze supranaturale”. M‑a făcut să mă gândesc mai mult la trecutul meu și mi‑am dat seama că am trăit și eu niște situații care se potrivesc acestei definiții. Să încep cu începutul.
M‑am născut cu două luni prematur, cântărind doar 1,5 kg – la care să adaug și detaliul că eram în mijlocul unui taifun. Deoarece se tot lua curentul în spital m‑au transferat la terapie intensivă, fiindcă doar acolo mergea curentul bine. Doctorii le‑au spus părinților că mai mult ca sigur nu voi supraviețui peste noapte. Dar tatăl meu s‑a rugat și și‑a amintit de vorba „Puțin este mult cu Dumnezeu”. Deși eram foarte „mic” și am stat o lună în incubator și fiindcă mi s‑a administrat prea mult oxigen am orbit, totuși am supraviețuit, trăiesc și sunt bine.
Mai mult ca sigur acest eveniment nu va ajunge niciodată în media și nu va atrage atenția ca o vindecare uimitoare. Totuși este o manifestare a iubirii, grijii și puterii unui Dumnezeu cu adevărat uimitor.
Dumnezeu cu siguranță poate înfăptui miracole remarcabile, care ne lasă fără cuvinte. Atât Biblia cât și istoria creștină este plină de astfel de povești uimitoare. Dar eu am ajuns să observ că, atunci când recunoaștem căile aparent mărunte prin care se manifestă Dumnezeu, El sporește vizibilitatea manifestării puterii Sale încât să fie slăvit și mai mult.
Dacă te chinui să vezi mâna lui Dumnezeu în viața ta atunci fă‑ți puțin timp de gândire și lasă‑L să‑ți reamintească că nu te‑a părăsit niciodată. Îți va încuraja credința că El nu te va părăsi nici în viitor.