În primul an de colegiu am fost ales antrenorul echipei de fotbal american al frăţiei din care făceam parte. Prima şi cea mai importantă decizie a mea a fost să-l numesc pe quarterback (QB), adică jucătorul care cheamă ceilalţi jucători şi organizează ofensiva. Eu doream un QB care să-mi asculte sfatul şi care să fie respectat de ceilalţi jucători şi, bineînţeles, să poată pasa mingea, să alerge şi să fie un atlet desăvârşit.
Am fost oarecum presat de frăţia mea. Mulţi considerau că Levy ar trebui să fie QB. Era un atlet talentat, foarte agil, rapid şi avea cea mai puternică aruncare. Pe lângă asta era şi senior, de aceea unii considerau că ar trebui să aibă prioritate faţă de ceilalţi candidaţi. O’Neil era o altă opţiune, era junior dar un atlet grozav, înalt, puternic şi arunca foarte bine. Totuşi atât Levy cât şi O’Neil erau răi de gură şi îi cam jigneau pe ceilalţi, pe când noi aveam nevoie de un QB care să aducă unitate echipei.
În final l-am ales pe Terry, un tânăr mai tăcut care era şi el un atlet bun dar care nu era un talent la fel de evident precum Levy sau O’Neil. Din punctul meu de vedere nu era o decizie prea dificilă însă am fost cam criticat de susţinătorii celorlalţi jucători.
Cu toate acestea am avut un sezon fantastic. În cei doi ani cât am fost neînvinşi l-am folosit pe Levy ca halfback, cel care de obicei fuge cu mingea, şi pe O’Neil ca fullback. Amândoi au avut ocazii să-şi folosească talentul de aruncători şi mulţi dintre jucătorii noşti au fost aleşi în frăţia League All-Stars.
Ce am învăţat din experienţa mea de antrenor de fotbal este că personalităţile atrăgătoare şi guralive nu sunt neapărat cele mai potrivite pentru a conduce o echipă. Chiar şi un jucător mai tăcut precum Terry, care cooperează cu antrenorul, poate face o treabă excelentă şi poate promova unitatea şi munca în echipă, care sunt exact lucrurile de care are nevoie o echipă ca să câştige.