„Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria și pacea pe care o dă credința, pentru ca, prin puterea Duhului Sfânt, să fiți tari în nădejde”1.
Când citim Evangheliile înțelegem că Iisus știa dinainte că urma să sufere și să fie omorât, dar și că va învia din morți2. Încrederea pe care a avut‑o Iisus că va învia din morți este numită în termeni biblici „nădejde”(„speranță”).
În zilele noastre, când folosim cuvântul „speranță” înțelegem mai degrabă ceva ce cineva dorește să se întâmple. Transmite ideea că nu știm ce se va întâmpla dar că dorim să se întâmple ceva anume. Și Scriptura folosește uneori cuvântul „speranță” în felul acesta. Dar, de cele mai multe ori, acest cuvânt transmite în Biblie un înțeles mai profund.
Înțelesul biblic al cuvântului grecesc elpis, tradus speranță, este „să dorești ceva bun și să te aștepți să îl primești”. Dictionary of the Later New Testament and Its Developments explică astfel: „Speranța în Noul Testament este, prin definiție, caracterizată de certitudine”.
Speranța biblică este certitudine fiindcă este înrădăcinată în învierea lui Iisus. Moartea Sa, urmată de învierea din morți, ne dă asigurarea – sau certitudinea – că și noi vom fi într‑o zi înviați spre viața veșnică. Fiindcă ne punem credința în Iisus ca Mântuitor și credem că El este Fiul lui Dumnezeu, speranța noastră și așteptările noastre, chiar dacă nu sunt încă în realitate, sunt certe. Așteptarea noastră de a obține promisiunile lui Dumnezeu de salvare, de iertare a păcatelor și de viață veșnică cu Dumnezeu sunt certe, bazate pe promisiunile Sale.
Credința și speranța sunt interconectate, fiindcă certitudinea speranței se bazează pe credința noastră în Dumnezeu. Biblia ne spune: „Credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite”3. Speranța, în sensul biblic, ne face legătura cu viitorul fiindcă ne asigură că ceea ce Dumnezeu a promis se va întâmpla. Poate că nu s‑a întâmplat încă, dar suntem siguri că se va întâmpla.
Spre exemplu, apostolul Pavel vorbește despre harul lui Dumnezeu care ne învață să trăim dumnezeiește în vremurile prezente, în timp ce „așteptăm fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor Iisus Hristos”4. Speranța despre care se vorbește aici este certitudinea așteptărilor, știind că Hristos va apărea în slavă. Deoarece avem certitudinea speranței, ne punem încrederea în Dumnezeu și în promisiunile Sale. Știm că promisiunile Sale sunt adevărate, chiar dacă nu am văzut împlinirea lor încă.
Un exemplu în Biblie de cineva care a avut o asemenea speranță găsim în viața lui Avraam. El și nevasta lui, Sara, ajunseseră la o vârstă înaintată, iar ea trecuse de vârsta când mai putea face copii, când Dumnezeu i‑a spus că într‑un an Sara va naște un fiu. Părea ceva improbabil și de aceea Avram se întreba: „Să i se mai nască oare un fiu unui bărbat de o sută de ani? Și să mai nască oare Sara la nouăzeci de ani?”5.
Însă apostolul Pavel a scris: „Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut, și astfel a ajuns tatăl multor neamuri…Și, fiindcă n‑a fost slab în credință, el nu s‑a uitat la trupul său care era îmbătrânit, avea aproape o sută de ani, nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii. El nu s‑a îndoit de făgăduința lui Dumnezeu, prin necredință, ci, întărit prin credința lui, a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredințat că El ce făgăduiește, poate să și împlinească ”6.
Avraam a rămas neclintit în speranță, în credință, în siguranța că Dumnezeu va face ceea ce a spus. Biblia ne spune: „De aceea, dintr‑un singur om, și încă un om aproape mort, s‑a născut o sămânță în mare număr, ca stelele cerului, ca nisipul de pe malul mării, care nu se poate număra”7.
Cuvântul lui Dumnezeu este fundamentul credinței noastre. Pavel a scris despre „nădejdea vieții veșnice, făgăduite mai înainte de veșnicii de Dumnezeu”8. Pavel vorbește despre speranța vieții veșnice ca o certitudine care este promisă de Dumnezeu. Deoarece Dumnezeu nu minte, noi știm fără urmă de îndoială că vom beneficia de promisiunile Sale.
Când înțelegem speranța în felul acesta biblic, ne putem găsi tăria să îndurăm testele și încercările vieții. Uneori căile vieții ne duc prin momente dificile de încercări. Dar dacă ne punem speranța în Dumnezeu avem asigurarea că El ne va ajuta și că, în cele din urmă, vom reuși, dacă nu în viața asta, atunci în cea viitoare. O asemenea speranță ne poate da curajul și tăria morală să rămânem pozitivi și să slăvim prin orice provocare a vieții și prin suișurile și coborâșurile cu care ne confruntăm.
Ne punem încrederea în promisiunile lui Dumnezeu, care a promis că va lucra spre binele celor ce îl iubesc9. Suntem capabili să înfruntăm greutăți știind că vom ajunge să trăim în prezența Domnului pentru totdeauna. Avem convingerea că, indiferent cu ce ne‑am confrunta, oricât de dificil ar fi, în cele din urmă vom fi pentru totdeauna cu Domnul10.
Credința noastră se bazează pe certitudinea speranței noastre, ceea ce Scriptura numește „o ancoră a sufletului”11. Faptul că știm că Iisus a murit pe cruce ca noi să fim în relație cu Dumnezeu, că El este prezent zilnic în viețile noastre și că suntem asigurați de viața veșnică cu El, toate acestea ar trebui să ne ghideze modul cum gândim și cum simțim în ceea ce privește viețile noastre.
Când ne reamintim de ceea ce urmează – siguranța mântuirii noastre și binecuvântările eterne – putem înfrunta cu curaj provocările, fiind siguri că indiferent de deznodământ avem speranța unui viitor cu Dumnezeu. Când trăim cu această speranță știm că finalul etern va fi glorios și putem înfrunta mai bine dificultățile vieții, știind că El are un scop și un plan pentru viețile noastre și pentru lume.
Ni s‑a dat darul neprețuit al mântuirii și vom petrece eternitatea în iubire, bucurie și pace cu Dumnezeu. Ca purtători ai acestei speranțe, suntem chemați să împărtășim această speranță cu alții, să ne străduim pe cât putem noi mai bine să‑l reprezentăm pe Iisus, să‑i iubim pe ceilalți cum i‑ar iubi El și să‑i ajutăm să cunoască iubirea și grija Sa pentru ei. Să ne trăim viețile cu speranța pe care o avem în Hristos și să împărțim acea speranță cu alții, așa cum Iisus a împărțit‑o cu noi.