Pe când eram adolescentă am învățat o lecție importantă despre recunoștință și optimism. S‑a întâmplat pe când lucram la un centru pentru vârstnici, unde ajutam să am grijă de două doamne, ambele de vreo 90 de ani. Erau în camere învecinate și primeau atenție și îngrijire asemănătoare.

Darcy era foarte mofturoasă. Fiica ei venea des să o viziteze și o scotea la primbare cu scaunul cu rotile, dar, față de alți vârstnici care se bucurau să fie vizitați de familie, Darcy nu era niciodată bucuroasă. Nimic nu era destul de bine! Mâncarea nu era apetisantă, grija personală care i se acorda nu era suficientă și tot așa. Camera ei părea cumva sumbră, întunecată și neprimitoare.

Pe de altă parte era Grace. N‑am uitat niciodată numele ei pentru că îi reflecta caracterul; avea har și optimism. Nimeni nu o vizita. Nu sunt sigură dacă avea rude în viață, dar asta nu îi afecta dispoziția. Ea era mereu plină de lumină și de veselie indiferent de ce se întâmpla. De fiecare dacă când treceam pe lângă camera ei eram atrasă să trag cu ochiul înăuntru și să absorb puțin din optimismul ei.

Îmi amintesc foarte clar două situații cu Grace care m‑au impresionat foarte mult. O dată a fost când am ajutat‑o să se ridice din pat ca să o mut în scaunul cu rotile. Cumva mi‑a alunecat din mâini și a căzut înapoi în pat. Din fericire, nu s‑a lovit! A fost doar o situație neplăcută. Dar eu am fost speriată de moarte gândindu‑mă la ce s‑ar fi putut întâmpla. Darcy s‑ar fi plâns în gura mare toată ziua la toți care treceau pe lângă ea. În schimb Grace doar a râs, spunând că ea a fost stângace. Am respirat ușurată. Reacția ei m‑a liniștit. Dar, în același timp, mi‑a stârnit interesul pentru secretul atitudinii ei vesele chiar și în momentele neplăcute.

A doua oară a fost când am dus‑o pe Grace la plimbare. Am ajutat‑o să se îmbrace și am pornit. Căminul era într‑un sat, dar după ce ieșeai pe poartă nu aveai pe unde să mergi decât pe un drum foarte lung și prăfuit, cu ziduri de beton de ambele părți. Nu era o plimbare prea inspirantă. Iar câte o mașină care trecea ocazional ridica și praful de pe jos. Îmi place să mă plimb, dar locul acesta mi s‑a părut deprimant. Mă gândeam la lucrurile acestea în timp ce împingeam scaunul lui Grace, când ea rupse tăcerea spunând: „Este așa o zi minunată azi! Soarele face ca totul să fie mai vesel!”

Am privit în sus și am văzut că, într‑adevăr, cerul era albastru și soarele strălucea cu o căldură plăcută. Apoi ea mi‑a arătat către singura rămășiță de natură – o micuță buruiană ce creștea într‑o crăpătură din zid. „Uau, privește la floarea asta frumoasă! Ce drăguță!” Am rămas fără cuvinte.

De atunci am dorit să învăț cum să fiu optimistă ca Grace, să aleg să privesc la partea luminoasă, nu la cea negativă. Este un obicei care se dezvoltă în timp, când hotărâm să ne concentrăm pe ceea ce este pozitiv în fiecare situație. Respingând gândurile negative și înlocuindu‑le cu cele pozitive, acest obicei se întărește. La început poate fi o provocare, dar cu timpul devine mai ușor până când ne devine ceva firesc. Romani 12:2 spune: „Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceți, prin înnoirea minții voastre, ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită”.

Apostolul Pavel știa ceva despre acest principiu. El a scris în Filipeni 4:8 „Încolo, frații mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună și orice laudă, aceea să vă însuflețească”. Am fi înțelepți că urmăm acest sfat atemporal. Grace l‑a urmat. Cred că ea s‑a concentrat asupra lucrurilor pozitive toată viața ei până când a devenit comportamentul ei firesc.