Crăciunul meu din iulie

Aveam vreo douăzeci de ani când m‑am alăturat unui grup muzical de creștini. Viziunea noastră era să aducem dragostea și bucuria lui Dumnezeu copiilor din orfelinate, care tânjeau după o rază de lumină în viețile lor. Crăciunul era o perioadă cu adevărat magică, iar într‑o zi am condus chiar eu o prezentare inspirațională creștină pentru un grup de copii de cinci ani. Puțin am știut atunci că acea situație va marca începutul unei povești însuflețitoare care își va găsi finalitatea după cincisprezece ani.

În ziua aceea am cântat cântece care au răsunat pe holurile orfelinatului, captând atenția copiilor și emoționându‑i. I‑am învățat colinde care spun povestea nașterii lui Iisus și transmit mesajul iubirii și speranței. La final am dat fiecărui copil un cadou simplu de Crăciun care conținea și un poster colorat care să le amintească de dragostea lui Iisus. Era ceva ce puteau păstra și după trecerea sărbătorilor.

Sar acum cu cincisprezece ani, la vara călduroasă de iulie 2005. Era cu câteva zile înainte să mă căsătoresc cu iubirea vieții mele, Brian. Stăteam cu familia cavalerului lui de onoare, înconjurați de pregătirile de nuntă și de entuziasmul de a începe un capitol nou în viețile noastre.

Fără legătură cu pregătirile de nuntă, casa în care stăteam avea nevoie de niște reparații, iar prietenii noștri angajaseră niște meseriași care să ajute cu reparațiile. Când au ajuns muncitorii prietenii noștri nu erau acasă, așa cu eu și soțul meu am făcut pe gazdele. Eu le‑am oferit cafea și biscuiți când timp au lucrat să repare peretele și faianța. Dar ceea ce s‑a întâmplat a fost mai mult decât extraordinar.

Pe când împărțeam cănile și biscuiții, atenția mi‑a fost atrasă de ochii curioși ai unui tânăr ucenic. Părea uimit și pentru o clipă a rămas împietrit. M‑am simțit stingherită și curioasă și l‑am întrebat la ce se gândește. Ceea ce mi‑a spus m‑a lăsat complet uimită.

„Nu‑i nimic, doamnă”, începu el. „Din contră, sunt bucuros și uimit să vă văd. Îmi amintesc de d-voastră. Nu‑mi vine să cred!” M‑am chinuit să‑i recunosc fața și eram cam sigură că nu l‑am întâlnit niciodată.

„Lăsați‑mă să vă povestesc”, propuse el, cu zâmbetul pe buze. „Pot să vă întreb dacă vă cheamă Katrin?” I‑am confirmat dând din cap. Cu o sclipire în ochii el continuă: „Cântați la chitară, nu‑i așa? Și cu vocea foarte frumos, aș putea spune”. Am zâmbit și m‑am înroșit. Eram curioasă cum de știa aceste detalii despre mine.

„Știam eu!” exclamă el. „Vedeți, probabil că nu vă amintiți de mine, fiindcă a fost demult, aveam vreo cinci ani și erau mulți copii acolo…”

Mi‑a spus că era unul dintre copiii din orfelinatul în care am făcut acel spectacol de Crăciun. Și‑a amintit cu lux de amănunte cum l‑am ținut de mână,cum l‑am privit în ochi și cum l‑am asigurat că Iisus îl iubește. „Păstez și azi acel poster pe care mi l‑ați dat”, adăugă el înlăcrimat. „Și nu am uitat întâlnirea cu d‑voastră”.

Posterul pe care i‑l dădusem fusese un simbol al bunătății acelei sărbători. A plantat o sămânță de credință în inima lui, sămânță care a crescut de‑a lungul anilor.

Au fost acolo vreo 50 de copii care au dansat în jurul nostru în acel spectacol memorabil de Crăciun. Care să fie șansele să întâlnesc unul dintre acei copii după cincisprezece ani, chiar în ajunul nunții mele? Dar iată‑l aici. Două vieți legate de o faptă de bunătate și de o sămânță de credință plantată demult și‑au intersectat din nou căile.

Crăciunul meu în iulie, cum am ajus că denumesc această întâmplare, a avut o semnificație profundă pentru mine. Mi‑a arătat care este impactul de lungă durată al cuvintelor pe care le spunem și al faptelor de bunătate pe care le facem.

Această întâlnire neașteptată mi‑a subliniat și importanta plantării de semințe de credință, chiar și atunci când nu poți prezice rezultatul. Mă întreb oare cât de diferită ar fi fost viața lui dacă nu am fi avut ocazia să‑i spunem despre iubirea lui Iisus. Slavă Domnului că am făcut‑o. Și iată‑l aici; micuțul orfan care a crescut să fie un tânăr remarcabil.

În țesătura vieții, fiecare situație, indiferent cât de măruntă, poate adăuga un fir unic care se îmbină într‑o poveste frumoasă. Acea întâlnire din iulie nu a fost întâmplătoare. Mi‑a reamintit de impactul pe care îl are dragostea și harul lui Dumnezeu! – A fost cel mai minunat cadou de nuntă!

Iar când ne‑am spus jurămintele, eu și soțul meu, am făgăduit să purtăm cu noi această lecție – să prețuim fiecare moment, să nu subestimăm niciodată puterea unui cuvânt bun și să fim mereu conștiincioși să împărțim mesajul lui Iisus cu oricine întâlnim.