De‑a lungul anilor am învățat că viața cu Dumnezeu nu este deloc previzibilă. Terenul pe care îl traversăm împreună cu El poate varia de la zi la zi. El ne conduce, într‑adevăr, pe „pășuni verzi”, acolo unde prezența Lui este de netăgăduit, iar binecuvântările Lui sunt din abundență, acolo unde foametea și setea nu există și unde nu ne lipsește nimic.
Există însă și deșerturi și sălbăticie, ce fac viața să pară o lungă perioadă de secetă. Drumul pare fără sfârșit. Goliciunea și dezolarea se întind pe kilometri întregi. Căldura înăbușitoare a soarelui nemilos ne lovește, iar strălucirea lui amenință să ne orbească, să nu mai vedem prezența Creatorului nostru, cel care este cu noi mereu. Se merită să continui? Ne întrebăm.
Am trecut și eu prin schimbarea bruscă de la pășunea verde la sălbăticia aridă. Cu toate acestea, în ciuda plictiselii călătoriei, pot spune cu îndrăzneală că perioada în care am rătăcit prin sălbăticie mi‑a îmbogățit viața mai mult ca aproape oricare altă perioadă.
Când am început să trec prin acele schimbări bruște, prima mea reacție a fost să mă întreb Cum este posibil?Cum de am ajuns în starea asta? Dar după ce am mai citit scrierile altora care au călătorit pe drumul acesta mi‑am dat seama că, spre ușurarea mea, nu este ceva neobișnuit să treci și prin perioade de uscăciune spirituală.
Simptomele acestei uscăciuni pot varia de la persoană la persoană. În cazul meu s‑a resimțit în diminuarea considerabilă a focului și pasiunii cu care îmi făceam munca. Se datora în parte unui aparent declin în progresul vizibil. Simțeam că muncesc și nu ajung niciunde. Prezența lui Dumnezeu părea distantă iar vocea lui se stinsese. Era un efort doar să pun un picior în fața celuilalt.
În efortul de a‑mi întoarce inima și mintea de la autocompătimirea care aproape că mă copleșise, am început să mă gândesc în urmă, la viața mea și felurile minunate în care Iisus mă ajutase. M‑am gândit la nenumăratele lecții pe care le‑am învățat de‑a lungul anilor, care mi‑au fost un colac de salvare în viață.
Astfel mi‑am amintit de pasiunea mea pentru scris, ceva ce dorisem să urmez de mulți ani dar am tot amânat. Fără o clipă de răgaz m‑am apucat de lucru. Cu cât scriam mai mult, cu atât mai împlinit mă simțeam. Scrisul s‑a dovedit surprinzător de terapeutic pentru viața mea spirituală. M‑am reconectat cu Iisus, iar El m‑a inspirat cu multe altele de scris. Cu cât scriam mai mult, cu atât mai aproape eram de El. Știu că fără călătoria mea prin deșert care să mă aducă în genunchi, n‑aș fi redescoperit niciodată, mai puțin să urmez, chemarea pe care Domnul mi‑a dat‑o pentru scris. Această chemare s‑a dovedit cu adevărat a fi comoara mea în deșert.
Îmi amintesc de Ioan Botezătorul, care a petrecut și el ceva timp în deșert înainte de misiunea lui de a pregăti lumea pentru venirea lui Mesia, Iisus.1 Fără îndoială a obosit să tot pribegească. Imaginează‑ți cum este să trăiești cu o dietă formată din „lăcuste și miere”.2 Însă perioada petrecută în deșert a fost ceea ce l‑a pregătit pentru împlinirea chemării pe care Dumnezeu i‑o hărăzise.
Deși mă mai găsesc uneori în momente de sălbăticie, continui să merg, mângâindu‑mă cu gândul că nu sunt singur. Creatorul și Prietenul meu cel mai bun merge cu mine și îmi arată calea. Sunt încurajat de promisiunea: „Voi face un drum prin pustiu și râuri în locuri secetoase”.[[Isaia 43]
Dacă te afli și tu în deșert, nu te descuraja. Persistă în credință și liniștește‑te cu gândul că „omul care merge cu Dumnezeu ajunge întotdeauna la destinația lui”. Mai mult, drumul tău arid s‑ar putea să ducă către niște comori pe care nu le‑ai fi putut găsi în alt loc.