Ocazional predau la școala duminicală pentru copii de 3-5 ani. Grupul este foarte mic, uneori doar patru-cinci copii. Una dintre fete, care vine mai frecvent, este foarte deșteaptă, vorbăreață și hotărâtă. Recent, a refuzat să vină la clasă fiindcă avea părul în dezordine, dar nici nu și‑a lăsat mama să o pieptene fiindcă mama uitase elasticele ei de păr preferate roz. Atunci am găsit prin cutia de materiale de artă niște panglicuțe roz și astfel m­‑a lăsat să‑i împletesc părul.

Când am terminat, în ciuda încurajărilor gentile ale mamei și a îndemnurilor ferme ale tatălui, fata nu a vrut să‑mi mulțumească. În final și‑a încrucișat mâinile la piept, s‑a uitat la noi încruntată și a întrebat încet: „Chiar trebuie?”

Pe moment nu am știut ce să spun. „Nu, nu trebuie, dragă”, urmată de o explicație elementară despre politețe, care „netezește” punctele dure ale vieții și face interacțiunea dintre oameni mai ușoară și, cel mai important, recunoștința înmoaie inimile, iar oamenii apreciază întotdeauna un suflet recunoscător. Această explicație nu a avut efectul dorit și fiindcă ceilalți copii așteptau, a trebuit să las de la mine și să încep ora.

Luna aceea a fost dificilă pentru mine din punct de vedere emoțional. Fiul meu, care trăia pe alt continent și pe care nu‑l văzusem de mai bine de un an, urma să vină pentru o vizită de trei săptămâni. Fratele lui mai mare, care trăia mai aproape – dar tot în altă țară – plănuia să vină și el. Ne‑am făcut planuri îndrăznețe, am făcut rezervare unde să stăm și am planificat o serie de activități distractive. Însă programul lui s‑a schimbat și toate au trebuit anulate.

Am fost atât de afectată că vreo două săptămâni nu m‑am putut aduna. Am ajuns până la a mă întreba dacă lui Dumnezeu chiar îi pasă de mine, fiindcă a permis să se întâmple una ca asta. Mai târziu, în seara aceleași zile, după situația cu fetița la școala duminicală, nu puteam dormi și mă gândeam la fiii mei. Deși acum sunt adulți, încă îmi amintesc de poznele lor din copilărie. De ce nu pot fi cu ei acum?! Plănuisem această întâlnire luni de zile! Cum așa, Doamne? Știam în mintea mea că nu aveam niciun drept să fiu frustrată pe Dumnezeu, însă în inima mea eram.

Apoi mi‑am amintit de incidentul cu codițele și panglicile roz. Oare mă vede Dumnezeu și pe mine ca pe fetița încăpățânată cu brațele încrucișate la piept? Oare port și eu o supărare copilărească fiindcă lucrurile nu au mers așa cum doream eu, iar acum îi deranjez și pe alții cu reacțiile mele nefericite?

Am luat în mână un album vechi de fotografii, râzând și plângând în timp ce mă uitam la poze. Atâtea momente uimitoare. Atâta dragoste împărtășită. Într‑o poză le citeam o poveste de culcare băieților, pe atunci de cinci și de doi ani. În alta găteam împreună. Aici cântau la instrumente la școala de muzică. În altă poză ne jucăm un joc cu prietenii lor.

Am deschis și fișierul de poze de pe calculator. Iată‑ne pe toți trei iarna trecută la munte; băieții se dădeau pe snowboard iar eu îi filmam. În următoarea călăream cai, într‑un peisaj mirific. Următoarea poză este o poză de grup făcută cu câțiva ani în urmă când ne‑am oferit voluntari cu o trupă de clovni la spitalul de copii. Apoi o poză cu băiatul meu mai mic când a absolvit școala cu laude și a primit o medalie. Apoi sunt eu pozându‑l pe cel mare hrănind păuni vara trecută.

Apoi sunt eu anul trecut: călătorind prin Europa, urcând pe munte, înotând în mare, la un concert, vizitând un muzeu de artă, pictând o pictură murală la un orfelinat, studiind la universitate, tăind tortul meu aniversar, cu prieteni vechi și cu prieteni noi. Nenumăratele aventuri mi‑au umplut inima cu recunoștință. Atâtea amintiri frumoase și momente de neuitat pentru care puteam fi recunoscătoare!

Chiar trebuie să spun „mulțumesc” lui Dumnezeu? Da, cred că da! De fapt, doresc să‑I arăt recunoștința mea și să‑mi reamintesc ce lume minunată a creat El pentru mine, în care să trăiesc. Trebuie să continui să‑I mulțumesc lui Dumnezeu pentru binele meu, pentru binele altor oameni și al fiilor mei, chiar și pentru binele viitorilor mei nepoți, pe care voi încerca să‑i învăț să spună „mulțumesc” oamenilor și Celui care ne iubește mai presus de toate!