Anul trecut când am împlinit 60 de ani mi-am cercetat sufletul. Era clar că până atunci nu realizasem în viaţa mea tot ce aş fi putut sau ce aş fi vrut. De aceea să fiu eu oare un eşec? Dă-mi un minut înainte ca să-ţi răspund.
Recent am trecut prin nişte schimbări iar acum sunt într-o situaţie, atât din punct de vedere geografic cât şi al carierei, în care nu m-aş fi gândit că voi ajunge. Nu eram nefericit dar nici foarte mulţumit de situaţia mea. Simţeam că sunt pe o mare liniştită, fără vânt în pânze, cu un ocean monoton în toate direcţiile. Puteam vedea orizontul dar asta nu îmi era de ajutor. Nu mă puteam hotărî către ce punct de pe linia orizontului să mă îndrept şi chiar dacă aş fi putut, nu aveam cum să mă deplasez până acolo. Unde şi care era scopul meu în viaţă?
În toată viaţa mea de adult m-am dedicat în diverse măsuri să ating ceea ce înţelegeam eu că este scopul lui Dumnezeu pentru mine. Credeam că am o idee destul de bună despre care era acest scop, dar acum toate presupunerile au căzut. M-am pregătit pentru lucruri măreţe însă acum lucrurile măreţe par un vis.
Reflectând asupra vieţii mele şi a vieţii altora mi-am dat seama că există oameni pe care majoritatea dintre noi îi considerăm măreţi – nu neapărat pentru că suntem de acord cu tot ce au spus şi au făcut ei, ci pentru că au avut un impact; din punct de vedere obiectiv, vieţile şi realizările lor au fost măreţe. Dar sunt aceştia, relativ puţini, singurii oameni care şi-au împlinit destinul? Şi vorbind despre asta, oare chiar există un destin? Ar trebui ca vieţile noastre să fie împlinite? Ar trebui ca noi să fim satisfăcuţi la sfârşitul vieţii? Acesta să fie scopul? Sau mai intervine şi altceva aici?
Sfântul Pavel a scris: „Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii”.[1 Corinteni 15:19] Meditând în trecut asupra acestui verset l-am privit din punctul de vedere al lui Pavel în secolul I. Ştim cu toţii că în vremea aceea era multă persecuţie directă asupra primilor creştini, cărora Pavel le scria. El a încercat să-i încurajeze că vieţile lor scurte acolo nu însemnau totul sau tot ce aveau ei de spus.
Viaţa este adesea comparată cu şcoala. Îmi amintesc când bombăneam, la fel ca mulţi dintre colegii mei, fiindcă trebuia să stăm la şcoală când noi nu vroiam altceva decât să ne vedem de vieţile noastre. Ni se părea că vom fi în şcoală o veşnicie în vreme ce profesorii încercau să ne umple capul cu şi mai multe lecţii, însă şcoala nu avea menirea să fie punctul culminant al vieţilor noastre. Nu era destinul nostru. Era doar un simplu teren de antrenament, o ocazie de a acumula cunoştinţe şi îndemânări pe care le-am fi putut pune în aplicare mai târziu.
Acum cred că această şcoală a vieţii nu trebuie să fie punctul culminant. Viaţa aceasta este doar o fază. Da, ar trebui să câştigăm cât mai multe din ea, dar nu trebuie să ne îngrijorăm că ne-am ratat cumva destinul dacă la sfârşit nu avem de arătat decât nişte cicatrice şi ceva înţelepciune câştigată din greu.
Atunci, deci, ce ar trebui să realizăm aici? Ce doreşte Dumnezeu şi ce se aşteaptă de la noi în viaţa aceasta? Care este scopul nostru? Iată cum a enunţat-o Solomon: „Să ascultăm, deci, încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om”.[Ecleziastul 12:13]
Suntem cu toţii într-un progres continuu, dar dacă ne putem uita în oglindă şi putem spune cu sinceritate că încercăm să ne trăim vieţile în felul acesta atunci facem ceea ce ar trebui să facem. Împlinind lucrul acesta înseamnă destinul nostru. Acesta este scopul.