Nu demult, am lucrat ca recepționeră într‑un muzeu. În fiecare zi, cu vreo cinci minute înainte de ora închiderii, prin boxele din muzeu se auzea un cântec lent, romantic. Era semnalul pentru noi, angajații, că era vremea să ne strângem lucrurile, să stingem luminile și monitoarele, să stingem exponatele și să plecăm acasă. Cuvintele erau într‑o limbă străină, dar era și o propoziție în engleză în refren: „Să mergem, să mergem, e timpul să spunem la revedere”.
Eu îi spuneam „cântecul de rămas bun” fiindcă era semnalul că puteam să‑mi iau la revedere de la munca mea, de la colegi – de la cei pe care îi agream și de la cei pe care nu îi agream – și de la vizitatori. Iar părăsind muzeul cu „Să mergem, să mergem, e timpul să spunem la revedere” în minte îmi era mai ușor să îmi relaxez umerii, să zâmbesc și să îmi continuu seara.
Când a venit vremea să‑mi schimb slujba de la muzeu cu una dintr‑un domeniu complet diferit, mi‑a fost greu să mă despart de o slujbă care mi‑a plăcut și în care am investit timp și energie. Eram circumspectă să îmi ies din rutină și să mă arunc într‑o altă situație cu circumstanțe noi, persoane noi și provocări noi.
În ultima zi de lucru la muzeu am fost puțin tristă când am auzit „cântecul de rămas bun”. Cântecul care odinioară îmi aducea liniștea și calmul inimii mele obosite a atins un punct interior sensibil, fiindcă îl adăugasem mintal la lucrurile care îmi vor lipsi de la acest loc de muncă. Știam că mă așteaptă un loc mai bun de muncă și oportunități mai bune de dezvoltare și progres personal, dar pe moment acele lucruri nu prea erau o consolare când mă gândeam cât de mult îmi displăcea să spun la revedere.
Ajunsă acasă mi‑a venit în minte și gândul că, tot așa cum „cântecul de rămas bun” m‑a ajutat înainte ca la sfârșitul zilei să mă detașez de munca mea, acum aș putea folosi calmul cântecului ca să privesc în trecut cu recunoștință și înainte cu curaj. Dumnezeu îmi pregătea calea într‑un mediu nefamiliar mie și mi se vor întâmpla lucruri bune dacă Îl voi urma cu încredere.