În drum spre casă, după o ieșire de seara cu niște prieteni, l‑am întrebat pe fiul meu cel mic dacă s‑a simțit bine.
„Oarecum”, a răspuns el. „Dar unii copii de la locul de joacă m‑au supărat”.
„Cu ce anume?” l‑am întrebat eu. Uneori el reacționează puternic la comentariile altora și de aceea am presupus că nu era mare lucru.
„Eric a spus că a văzut o poză cu mine dormind în timp ce îmi făceam temele, apoi Leslie a spus că a văzut‑o și ea și toți copiii au început să râdă”.
Nu știam cum să răspund. Eu postasem pe Facebook o poză cu fiul meu dormind cu capul pe birou, cu temele lângă el. Eu am crezut că era o poză drăguță. Fiul meu își pune toată energia în activitățile sale, dar când este obosit atunci este obosit. Și atunci doarme.
Este o chestie de familie. Atât eu cât și frații mei știm că dacă atingem un anumit prag de oboseală pur și simplu nu mai putem. Singura soluție este somnul. Fiul meu a învățat cumva asta de mic. Când este obosit, chiar dacă urmează să cântăm „La mulți ani” la o petrecere sau să își termine temele, el adoarme.
Eu și soțul meu înțelegem situația și ne adaptăm. Profesorii fiului meu sunt și ei în mare parte înțelegători dacă uneori s‑a întâmplat să adoarmă cu capul pe masă. Eu încerc să‑l fac să meargă la culcare la timp când știu că trebuie să se trezească de dimineață sau când va avea o zi lungă.
Părinții și profesorii înțeleg în mare parte lucrul aceasta. Însă copiii de obicei nu înțeleg.
Când am postat fotografia nu m‑am gândit că unii părinți s‑ar putea să le‑o arate copiilor lor ca pe ceva „drăguț”, care în mintea copilului s‑ar putea să nu fie „drăguț”, ci „prostesc”, sau „haios”, sau „jenant”. Motiv de a face mișto de cineva.
Ceva ce am făcut fără să mă gândesc l‑a rănit pe fiul meu. L‑a prezentat într‑o lumină negativă în fața prietenilor săi. Poate că ei au și uitat după câteva minute și s‑au întors la jocurile lor. Însă în acel moment a trebuit să recunosc în fața fiului meu că nu fusese vina lor; ci vina mea.
Am deschis Facebook-ul la fotografii și i‑am arătat fiului meu, spunându‑i: „Zilele trecute am postat poza asta cu tine. Nu am crezut că cineva va face mișto de tine pe seama ei”. Apoi i‑am promis: „Nu voi mai posta nimic cu tine înainte să te întreb”. Deja promisesem același lucru și altor membrii apropiați din familie, dar nu mă gândisem că pentru cel mic va conta atât de mult. Am greșit.
Ciudat că am făcut o asemenea greșeală. Gândindu‑mă la copilăria mea, cel mai mult m‑a afectat emoțional când alții își băteau joc de mine. Pot să‑mi amintesc vreo șase ocazii, chiar înainte să împlinesc cinci ani, când am ajuns chiar să plâng din cauza asta. Momentele dureroase au tendința de a rămâne în minte și în inimă mult timp după ce ecoul cuvintelor s‑a stins.
Oare cât de des au avut și cuvintele sau comentariile mele același efect ca acei copii la locul de joacă? Când încerc să mă concentrez pe muncă și sunt întreruptă de multe ori, mă răstesc la copiii mei, spunându‑le să mă lase în pace ca să termin ce am de făcut. Sau când se ceartă între ei nu suport tensiunea și le spun că nu îmi pasă cine a spus ce, sau a cui este vina, ci doar vreau să am pace.
După o reflectare atentă mi‑am jurat că voi privi fiecare moment din viață prin ochii copilului meu. Aceasta nu este o promisiune pe care pot să o fac sau să o țin, dar pot să încerc. Nu este o decizie pe veșnicie, ci ceva ce alegi să faci clipă de clipă. Trebuie să încetinești ritmul. Să te gândești. Să te rogi. Să iubești.
Ca să reamintesc cuvintele unui Hristos iubitor care și‑a făcut timp pentru copii: „Lăsați copilașii să vină la Mine” a spus Iisus „și nu‑I opriți, căci Împărăția cerurilor este a celor ca ei”. 1
- Matei 19:14 ↑