Tocmai mă mutasem în Winnipeg, Canada, şi nu aveam încă internet în apartament aşa că m-am pornit către cel mai apropiat internet-café ca să mă conectez şi să lucrez puţin.
Pe la jumătatea drumului mi-a venit dintr-o dată în minte dacă nu cumva am uitat să-mi iau portofelul şi m-am oprit ca să verific în rucsac. În acea clipă am simţit o lovitură în gleznă şi m-am întors ca să văd cine mă „ataca”.
Imaginaţă-vă surpriza când am văzut un orb cu o faţă prietenoasă, cu bastonul alb în mână, cerându-şi în repetate rânduri scuze. În asemenea situaţie nu mă puteam supăra pe el. Omul mai spuse câteva cuvinte apoi îşi continuă drumul.
Îmi uitasem într-adevăr portofelul şi m-am întors la apartament ca să mi-l iau. Pe drum am reflectat asupra acestei mici întâlniri mai ieşite din comun. Nu am fost afectată de lovitura în gleznă ci m-a impresionat siguranţa cu care acest bărbat orb mergea pe stradă.
Am început să mă gândesc la viaţa mea şi la situaţia mea prezentă. Recent mă mutasem în acest oraş nou, departe de toţi prietenii apropiaţi şi de colegii cu care lucrasem de ani de zile şi încă învăţam cum să mă orientez. Trebuia să-mi găsesc o slujbă nouă, dar încă nu ştiam exact ce fel de slujbă mi-aş dori. Trebuia să iau şi alte decizii urgente legate de aceasta. Puteam oare să mă descurc în acelaşi timp şi cu slujba şi cu facultatea? Dacă nu, atunci pe care din ele să mă axez? Care ar trebui să fie priorităţile mele financiare? Şi cum aş putea să-mi realizez şi ţelurile pe termen lung? Cu unele din aceste întrebări nici nu ştiam de unde să încep.
Era oarecum palpitant să încep ceva nou, dar în acelaşi timp eram şi neliniştită. Aveam mai multe întrebări decât răspunsuri.
După cum mi se părea mie, bărbatul orb mergea pe străzile din Winnipeg fără să vadă dar totuşi păşea cu încredere. Dacă el putea să se descurce, atunci, mi-am spus, puteam şi eu!