Mulți dintre noi suntem familiari cu pilda bunului samaritean din Luca 10:25-37. Totuși, fiindcă trăim în culturi foarte diferite de cultura Palestinei primului secol, există aspecte ale povestirii pe care s‑ar putea să nu le înțelegem. Când auzim, sau citim, această parabolă, nu ne șochează în mod excepțional, sau nu sfidează statu-quo-ul lumii de azi. Însă cei din primul secol care au auzit pilda spusă de Iisus s‑ar putea să fi fost surprinși. Mesajul era contrar așteptărilor lor și a provocat limitele culturii lor.
Să privim personajele în ordinea apariției lor.
Pilda ne spune foarte puține despre primul personaj, cel bătut și jefuit, dar ne spune un lucru esențial pentru poveste. A fost dezbrăcat și lăsat pe jos, bătut și inconștient. 1
Aceste detalii sunt mai semnificative decât ne‑am gândi noi, fiindcă oamenii în secolul întâi erau ușor de identificat după hainele pe care le purtau și după felul în care vorbeau și accentul lor. Deoarece cel bătut nu avea haine era imposibil să‑i cunoști naționalitatea. Și fiindcă era inconștient și nu putea vorbi, nu puteai ști cine era sau de unde era.
Al doilea personaj al poveștii este preotul. Preoții evrei erau cei care slujeau în templul din Ierusalim timp de o săptămână, tot la 24 de săptămâni. Nu avem detalii despre preotul din poveste, însă cei care L‑au auzit pe Iisus spunând pilda au presupus că se întorcea la casa lui din Ierihon după ce slujise săptămâna lui în templu.
Al treilea personaj este levitul. Deși preotul era levit, nu toți leviții sunt preoți. Ei erau considerați cler de rang mai redus față de preoți, ei slujeau o săptămână în templu, de două ori pe an.
Samariteanul: samaritenii erau un popor care trăia în Samaria, între Galileea la nord și Judeea la sud. Ei credeau în primele cinci cărți ale lui Moise, însă considerau că Dumnezeu a instituit muntele Garizim ca loc de închinare, în locul Ierusalimului.
În 128 îdH, templul samaritean de pe muntele Garizim a fost distrus de armata evreiască. Între 6 și 7 dH unii samariteni au împrăștiat oase umane în templul evreiesc, desacralizându‑l. Aceste evenimente au jucat un rol în adâncirea animozității dintre evrei și samariteni, evidentă în Noul Testament. Datorită acestei animozități culturale, rasiale și religioase Iisus a spus pilda bunului samaritean.
Ultimul nostru personaj este un învățător al Legii. Deși el nu face parte din pildă, datorită întrebărilor lui a spus Iisus pilda. În vremea Noului Testament învățătorii Legii erau experți în legile religioase și erau chemați să interpreteze și să predea legile lui Moise. Ei examinau întrebările legale mai dificile și mai subtile și își prezentau opinia lor. Motivul pentru care acest legiuitor L‑a întrebat pe Iisus ce L‑a întrebat s‑ar putea să fi fost doar ca să provoace o dezbatere asupra interpretării scripturii. Sau poate chiar căuta spiritual să înțeleagă.
Pilda
Luca ne spune: „Un învățător al Legii s‑a sculat să ispitească pe Iisus și i‑a zis: ‘Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?’ Iisus i‑a zis: ‘Ce este scris în Lege? Cum citești în ea?’ ”
„El a răspuns: ‘Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău; și pe aproapele tău ca pe tine însuți’ ”.2
După cum se vede din Evanghelii, este exact ce propovăduia Iisus și probabil că acest învățător al Legii îl auzise pe Iisus susținând acest standard, să‑L iubim pe Dumnezeu cu tot ce este în noi și pe aproapele nostru. Însă el continuă și „a zis lui Iisus: ‘Și cine este aproapele meu?’ ”3
Legiuitorul vrea să știe exact pe cine trebuie să iubească. El știe că aproapele său include alți evrei. Însă neamurile nu erau considerate apropiați, deși Leviticul 19:34 spune „Să vă purtați cu străinul care locuiește între voi ca și cu un băștinaș din mijlocul vostru; să‑l iubiți ca pe voi înșivă”. Datorită acestui vers legiuitorul ar fi trebuit să presupună că apropiații lui trebuie să fie atât evrei când și cei ne-evrei care trăiau în orașul său, și se pare că dorea să știe dacă Iisus era de acord cu asta. Atunci Iisus a spus pilda ca răspuns la întrebarea „Cine este aproapele meu?”.
„Iisus a spus: ‘Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între niște tâlhari, care l‑au dezbrăcat, l‑au jefuit de tot, l‑au bătut zdravăn, au plecat și l‑au lăsat aproape mort’ ”.4 Deși era imposibil de spus naționalitatea bărbatului, în contextul poveștii ascultătorii au presupus, probabil, că era evreu.
„Din întâmplare, se cobora pe același drum un preot; și, când a văzut pe omul acesta, a trecut înainte pe alături”.5 După cum am menționat mai înainte, este posibil ca preotul să fi fost în drum înapoi spre casă după ce și‑a împlinit săptămâna de slujire în templu. Datorită statutului său social probabil că mergea pe măgar și l‑ar fi putut transporta pe rănit la Ierihon.
Problema era că nu putea ști de ce naționalitate era omul fiindcă era inconștient și gol. Legea mozaică cerea preoților să ajute evrei, dar nu și străini. În plus, preotul nu știa dacă omul era viu sau mort și conform legii, dacă se apropia sau atingea un trup mort devenea ritualic necurat. Din cauza acestor lucruri el a hotărât să treacă pe lângă om, să rămână pe partea cealaltă a drumului ca să păstreze distanța cuvenită și probabil să evite să descopere cine era omul sau dacă era viu, caz în care era obligat să acționeze.
Pilda continuă: „Un levit trecea și el prin locul acela; și, când l‑a văzut, a trecut înainte pe alături”.6 Levitul procedează ca și preotul și, în lipsa oricărei obligații religioase clare de a ajuta, decide să nu se implice.
Cea de‑a treia persoană care intră în scenă este samariteanul disprețuit, un dușman. Iisus descrie tot ce face samariteanul pentru muribund, lucruri pe care preotul și levitul, amândoi slujitori ai templului, ar fi trebuit să le facă. „Dar un samaritean, care era în călătorie, a venit în locul unde era el și, când l‑a văzut, i s‑a făcut milă de el. S‑a apropiat de i‑a legat rănile și a turnat peste ele untdelemn și vin; apoi l‑a pus pe dobitocul lui, l‑a dus la un han și a îngrijit de el”.7
Samariteanul a avut milă de omul rănit, i‑a legat rănile și a turnat peste ele vin și ulei pentru dezinfectare. Mai mult decât atât, l‑a pus pe animalul său și l‑a dus la un han, probabil în Ierihon.
Apoi a făcut chiar am mult. „A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi lei (denari), i‑a dat hangiului și i‑a zis: ‘Ai grijă de el și orice vei mai cheltui îți voi da înapoi la întoarcere’ ”.8 Doi denari era echivalentul a două zile de lucru. Samariteanul promite ca la întoarcere să plătească hangiului orice cheltuială în plus pentru a asigura îngrijirea omului bătut.
La sfârșitul poveștii Iisus îl întreabă pe învățătorul Legii: „’Care dintre acești trei ți se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?’ ‘Cel ce și‑a făcut milă cu el’, a răspuns învățătorul Legii. ‘Du‑te și fă și tu la fel’, i‑a zis Iisus”.9
Când învățătorul Legii a întrebat „Care este aproapele meu?” dorea un răspuns clar, alb-negru. Însă povestea lui Iisus arată că nu există o listă scurtă care să limiteze pe cine ești responsabil să iubești sau pe cine trebuie să consideri aproapele tău. Iisus a definit „aproapele” oricine are nevoie, pe care Dumnezeu ți‑l scoate în cale.
Prin această pildă Iisus clarifică că aproapele nostru este oricine în nevoie, indiferent de rasă, religie, sau statut social. Nu există limite în ceea ce privește cui să‑i arătăm dragoste și compasiune. Compasiunea depășește obligativitatea legii și se așteaptă de la noi să ne iubim chiar și dușmanii.
Oamenii „loviți” pe care‑i întâlnim în viața noastră s‑ar putea să nu fie pe jumătate morți pe marginea drumului. Însă mulți au nevoie să simtă iubire și compasiune, să primească o mână de ajutor sau au nevoie de cineva dispus să le asculte ofurile, să știe că ei contează, că există cineva căruia îi pasă de ei. Dacă Dumnezeu te‑a adus în calea lor, s-ar putea ca El să te cheme să fii acea persoană.
Iisus a prezentat prin această pildă care este standardul pentru iubire și compasiune, iar cuvintele Lui de încheiere pentru tine și pentru mine – noi, cei de azi, care îl ascultăm – sunt „Du‑te și fă și tu la fel”.