Ar trebui să fie ușor, mă gândeam când am intrat la liceu. Nu mă așteptam să am probleme să-mi fac prieteni sau să interacționez cu colegii de clasă. Din păcate încrederea mea s-a spulberat din prima zi de școală când l-am întâlnit pe colegul meu de bancă.
Sean era cam de înălțimea mea dar de două ori greutatea mea. Nu-i păsa de învățătură, nu învăța niciodată pentru teste și țipa și îi înjura atât pe profesori cât și pe elevi. Se lăuda continuu cu jocurile video violente cu care se juca, iar influența lor era evidentă în comportamentul său refractar și distructiv. Nu după mult timp am regretat că stau cu el în bancă.
După câteva săptămâni comportamentul lui Sean părea să se agraveze. Și-a căzut aproape toate examenele, se bătea zilnic cu alți colegi și nu și-a făcut nici un prieten. Eu am încercat să fiu politicos dar mă țineam la distanță de el.
Într-o zi, la prânz, locul de lângă Sean era singurul liber în sala de mese. M-am așezat lângă el, fără tragere de inimă, și am început să vorbim. În scurta conversație pe care am avut-o am aflat că tatăl lui Sean murise când el era foarte mic, iar mama lui lucra mult în ture de noapte. În consecință, el era de cele mai multe ori seara singur acasă și nu petrecea timp cu ea decât în weekend.
Mi-a fost rușine de atitudinea mea critică față de el și am încercat să mă apropii de el, chiar dacă nu prea mă simțeam impulsionat să fac lucrul acesta.
La început Sean a răspuns cu refuzuri batjocoritare și cu înjurături la încercările mele. Am aflat că în trecut Sean fusese brutalizat de alții și de aceea și-a creat acest exterior foarte dur și insensibil. Era greu să-l incluzi și pe el în jocurile de echipă și mi-a fost greu să mă împrietenesc cu el dacă răspundea numai cu remarci tăioase la toate eforturile mele. De multe ori am fost tentat să mă supăr și să mă îndoiesc că merită toate eforturile mele.
Însă după câteva luni Sean a început să se comporte mai prietenos. Iar într-o dimineață, după vreo patru luni de la prima noastră conversație în sala de mele, Sean a insistat să facă echipă cu mine într-o activitate școlară. Am fost uimit. „Tu spui mereu că nu vrei să mă mai vezi vreodată”, i-am zis.
„Nu-i adevărat!” a răspuns el, zâmbind larg. „Tu ești singurul meu prieten – singurul căruia îi pasă de mine. Vreau să fim mereu prieteni”.
În acea zi am căștigat o prietenie de durată dar am și descoperit un adevăr prețios: indiferent de ceea ce face, de cum arată sau de cum se comportă un om, oricine dorește și are nevoie de iubire și de acceptare. Sub exteriorul dur există de obicei un boboc care așteaptă să înmugurească. Cuvintele blânde și faptele de iubire sunt pentru inima omului precum soarele pentru flori. S-ar putea să dureze zile, săptămâni, sau chiar luni sau ani până ce eforturile noastre să fie răsplătite, însă într-o bună zi acel om va înflori.
Când Iisus a spus să ne iubim aproapele, 1 El nu s-a referit doar la cel care locuiește lângă noi. El dorește să arătăm dragostea Lui oricui are nevoie de atenția și de grija noastră, fie că este poștașul, femeia de serviciu, funcționarul de la ghișeu, sau bătăușul școlii care stă lângă noi.
- Vezi Matei 22:39. ↑