Victor era un carabiniero, sau ofiţer de poliţie, detaşat la un punctul vamal chilian izolat cunoscut sub numele de Los Libertadores, sus în munţii Anzi, la graniţa cu Argentina. Deoarece a fost antrenat special pentru munca de salvamontist, era de multe ori trimis în zone periculoase precum aceasta. Îi plăceau munţii, dar ducea dorul familiei.

Era 3 iulie – în toiul iernii în emisfera sudică – iar afară se dezlănţuise un viscol puternic. Într-o zonă cu vânturi de peste 100 de kilometri pe oră şi o temperatură de -15°C, fără a lua în considerare influenţa vântului, Victor şi ceilalţi 57 de oameni din tabără s-au adăpostit pentru noapte.

Dintr-o dată, Victor a auzit un bubuit profund şi instinctiv s-a uitat la ceas. Era 8:38 seara. Deoarece mişcările uşoare de teren erau ceva obişnuit în acea zonă din Chile, la început Victor nu le-a băgat în seamă, însă scuturarea a devenit mai puternică. Apoi s-a întrerupt curentul.Câteva secunde mai târziu acoperişul s-a prăbuşit, iar Victor s-a trezit prins între un perete şi piese mari de mobilă. Temperatura în jurul lui a scăzut brusc, iar el s-a întrebat cum va scăpa cu viaţă din acea situaţie.

După cum va afla mai târziu, vânturile puternice au provocat o avalanşă pe un vârf din apropiere, care a trimis un munte de zăpadă peste complexul vamal.

Victor a reuşit să se elibereze dintre dărâmături şi să-şi croiască o cale de ieşire prin zăpadă. Ajuns afară a observat că şi celelalte clădiri se prăbuşiseră. Apoi Victor a auzit un plânset de copil şi a săpat printre dărâmături până ce a găsit bebeluşul, o fetiţă. Copila avea pe ea doar un tricou şi un scutec, dar era nevătămată. Victor a pus-o repede în haina lui călduroasă de poliţist, unde se putea încălzi la pieptul lui.

Fără căldură şi aproape fără adăpost, dacă nu primeau ajutor cât de curând, supravieţuitorii ar fi murit de frig. Înainte de avalanşă singurul mijloc de comunicare al taberei cu restul lumii era un radio bidirecţional, care acum era stricat, fără posibilitatea de a fi reparat. Victor şi-a dat seama repede că ar putea trece zile până ce va sesiza cineva situaţia lor neplăcută. Singura lor speranţă era ca cineva să meargă până la vecinul lor cel mai apropiat, o cabană de schi cam la doi kilometri depărtare, şi să organizeze misiunea de salvare a celorlalţi.

Să meargă doi kilometri prin zăpadă era pentru Victor, în mod normal, la fel de uşor ca şi plimbatul prin cameră, dar în acea situaţie – prin furtună şi nămeţi, pe întuneric şi cărând cu el un bebeluş – însemna aproape moarte sigură. Victor a întrebat dacă cineva se oferă voluntar să meargă împreună cu el. Nimeni nu a păşit înainte, aşa că a pornit de unul singur, cărând bebeluşul în haină.

A găsit nişte rachete de mers pe zăpadă care l-au ajutat să meargă pe deasupra nămeţilor, însă vânturile puternice au avântat zăpada căzută până ce s-a format un viscol. Mai tot drumul Victor n-a putut să vadă mai departe de un pas înaintea lui. Când a pornit la drum ştia aproximativ direcţia în care se afla cabana, însă pe întuneric şi cu vizibilitate aproape zero, ştia că era foarte posibil să treacă pe lângă ea fără să o observe.

Opt ore mai târziu, Victor  a intrat împleticindu-se în cabană, epuizat. După ce a dat bebeluşul în grija altcuiva, a făcut un duş fierbinte şi a îmbucat ceva repede, a fost gata să conducă una dintre cele trei echipe de salvare. Ca rezultat al faptelor sale 31 de oameni au fost salvaţi.

Ascultându-l pe Victor povestind toate acestea câteva luni mai târziu, un detaliu important lipsea. L-am întrebat despre aceasta, însă Victor încerca mereu să nu răspundă. A doua zi, nevasta lui Victor mi-a arătat albumul ei cu tăieturi din ziare despre avalanşă şi cum Victor a primit elogii de la preşedintele statului. Am răsfoit articolele ca să găsesc răspunsul la întrebarea mea, însă nici unul nu explica modul cum a reuşit Victor să dea de cabană pe viscol şi pe un întuneric aproape total.

Într-un final, am reuşit să o conving pe soţia lui Victor să-mi dezvăluie secretul lui. „Nu vorbeşte despre asta”, mi-a explicat ea „deoarece crede că oamenii vor zice că-i nebun”. A făcut o mică pauză – probabil se întreba dacă voi zice şi eu la fel – apoi a continuat.

„Pe când mergea prin viscol, o lumină puternică, precum o lumină stradală, i-a apărut într-o parte. Însă, pe când se târa prin zăpada adâncă, acea lumină se mişca împreună cu el şi îi lumina drumul, mai degrabă ca un reflector decât ca o lumină stradală. Lumina l-a călăuzit direct la cabană. De multe ori în drumul lui, Victor se împotmolise atât de adânc în nămeţi că nu a mai putut ieşi din ei, însă de fiecare dată a simţit cum cineva îl apucă din spate, îl scoate afară şi îl pune din nou pe direcţia de mers.

Şi mai este ceva. Lumina care l-a călăuzit nu era ca o lumină obişnuită. Când s-a uitat direct la ea, în loc să radieze dintr-un fel de bec, acea lumină venea direct din chipul lui Iisus”.