Îmi amintesc atât de clar. M‑am trezit devreme, într‑o dimineață de vară, și când am privit afară, totul era alb. M‑am frecat la ochi, gândind că nu văd bine, apoi m‑am decis să explorez. Am ieșit pe verandă, am coborât scările și am fost uimită să simt că parcă eram într‑un nor. Am făcut câțiva pași și o piruetă și mi‑am dat seama că nu mai știam unde sunt. Eram la doar câțiva pași de verandă, dar nu mai știam în ce direcție.

Am început să mă panichez căci mi‑am dat seama că, și dacă strigam, ai mei nu m‑ar fi auzit. Atunci mi‑am amintit că, dacă aș putea găsi cărarea pietruită, aș putea ajunge acasă. M‑am aplecat și am început să pipăi cu mâinile iarba moale, încercând să găsesc pietrele. Și cu cât mă aplecam mai mult puteam să văd culoarea ierbii. Puteam să‑mi văd papucii. Puteam să simt ușoara înclinație a solului și știam că trebuie să merg înspre sus.

Am mers de‑a bușilea pe pământ până am simțit o piatră. Iar pe măsură ce urmam cărarea ceața se ridica, încât am ajuns să pot să‑mi văd genunchii. Când am ajuns la verandă puteam să-mi văd talia. M‑am ridicat în picioare, cât de înaltă eram, și am observat că ceața se ridicase iar acum puteam recunoaște lucrurile familiare din jurul meu.

Când am încercat să le explic fraților și surorilor mele cum m‑am pierdut într‑un nor pe peluza din fața casei, nu m‑au înțeles. În cele din urmă tata ne‑a explicat că ceața din acea dimineață se formase de la aburul din pământ și m‑a atenționat să nu mai merg prin ceață, în schimb să mă țin de un obiect cunoscut până ceața se ridică. M‑am simțit bine că cineva m‑a înțeles și știa prin ce am trecut.

De atunci am mai trăit, mintal și emoțional, sentimentul că sunt pierdută în ceață. Nu știam unde sunt și m‑am panicat, ca în copilărie, eram la fel de dezorientată încercând să înțeleg ce se întâmplă. În acele momente de confuzie am învățat să mă pun pe genunchi și să‑I cer lui Dumnezeu să mă călăuzească. Apoi ceața începea, încet, să se ridice. Puteam recunoaște unele lucruri, o piatră mai deosebită în care puteam să mă încred. Apoi, pe măsură ce ceața se ridica, puteam urma calea cunoscută către țelul meu.