În ultimele săptămâni am tot simțit că Dumnezeu îmi spune „nu”. Mi se părea că rugăciunile mele nu erau de ajuns. Nu vedeam rezultatele, sau dacă le vedeam nu erau la ce mă așteptam. S‑ar putea să fie un test al credinței.
M‑am tot rugat, dar răspunsurile Domnului nu‑mi erau clare. Mă simțeam de parcă eram la ora de algebră, ascultând profesorul dar tot neînțelegând. Simțeam că toți ceilalți copii din clasă primesc răspunsurile imediat și înțeleg lecția, iar eu eram confuză și frustrată. Mă simțeam un eșec.
Mă simțeam ca un copil care trecuse ușor prin matematică până când s‑a izbit de această enigmă pe care pur și simplu nu o înțelegea. Îmi distrugea încrederea. Rugăciunea este pentru mine ca respirația. Face parte din mine și îmi imaginez că ultima mea suflare va fi o rugăciune.
Dar frustrarea apare fiindcă nu înțeleg de ce trebuie să aștept, în vreme ce alții merg mai departe cu planurile lor. Poate că este ca atunci când stai la roșu la semafor și trebuie să lași alte mașini să treacă ca să mergi și tu în siguranță. Totuși, privind în urmă sunt bucuroasă că Dumnezeu nu mi‑a răspuns mai repede la rugăciune. În retrospectivă, pot să văd planul Lui mai clar și felul cum trebuia să fi mers mai departe.
Totul se rezumă la recunoștință și încredere – recunoștință că Domnul mi‑a arătat întotdeauna calea și încredere că va face să îmi fie totul clar atunci când este timpul Lui perfect. Deci, între timp, aștept. Și îi mulțumesc pentru toate nenumăratele Lui binecuvântări din viața mea și am încredere că El este în control.