Un examen de viaţă

O serie de pierderi traumatice m-au făcut să fiu supărată pe Dumnezeu. Singură, fără posibilitatea de a mă întreţine şi fără speranţă am încercat să-mi pun capăt zilelor. Mi-am recăpătat cunoştinţa în spital, unde am petrecut următoarele câteva zile recuperându-mă.

Era ziua de Sf. Valentin, prima fără soţul meu, şi cum stăteam aşa singură în foaierul spitalului am plâns şi ultimele lacrimi care mai erau în mine.

Un bărbat şi o femeie au trecut pe lângă mine şi apoi s-au oprit. „Aşteaptă aici o clipă” l-am auzit pe bărbat spunând. Apoi s-a întors şi cu un deget mi-a ridicat faţa înlăcrimată … şi m-a sărutat pe obraz.

Bărbatul era şi el un pacient cu care vorbisem pe scurt seara precedentă. Dar de ce m-ar săruta un om aproape străin mie? Evident că nu avea motive ulterioare deoarece o altă femeie, probabil soţia sau prietena lui, ne privea. Ce l-a făcut să vină la mine ca să mă ridice din întunericul meu? Ce am făcut ca să merit lucrul acesta?

După câteva minute am început să-mi dau seama ce se întâmpla. Primisem un dar minunat, darul speranţei, şi trebuia să-l împart cu alţii. Cu acest gând în minte am făcut primul mic pas de a ieşi din groapa adâncă în care căzusem.

Câteva zile mai târziu, după ce am ieşit din spital, m-am uitat la ce mai rămăsese din economiile mele – doar câteva monede. Ce mai aveam în dulap era o pungă de mălai şi o conservă de pastă de tomate. Se pare că în următoarele trei zile voi mânca mămăligă cu sos de roşii, aşa că ar fi bine să gătesc numai o singură dată, m-am gândit eu.

Nici n-am terminat bine de gătit şi mă pregăteam să mă aşez la masă când se auzi soneria. La uşă era o femeie tânără care părea să moară de foame. Lângă ea, un copil de vreo cinci-şase anişori, la fel de înfometat. Femeia mi-a spus că era refugiată şi că nu-şi găsea de lucru.

Mi-a cerut ceva mărunţiş, iar gândul meu s-a dus la acei câţiva bănuţi pe care îi mai aveam. Oare cât de mult ar putea-o ajuta, pe ea sau pe mine?

„Şi eu am numai câţiva bănuţi” i-am spus eu, „deci ştiu ce înseamnă să nu ai. Dar am făcut nişte mămăligă cu sos de roşii. Vreţi să mâncaţi cu mine?”

Mama şi copilul au acceptat timid şi am mâncat împreună la masa mea din bucătărie. Mi-aş fi dorit să le fi putut oferi în schimb un grătar mare, prăjit la perfecţiune! Atunci mi-am amintit de ciocolata pe care mi-o dăduse cineva cu câteva zile în urmă, pe care o pusesem deoparte pentru zile negre. Am dat-o copilului, în schimbul unei îmbrăţişări pe care nu o voi uita niciodată.

Aflând că ei locuiau pe aproape i-am invitat să mai treacă pe la mine. Nu le puteam promite un meniu complet, însă aş fi putut împărţi cu ei ceea ce aveam atunci pe moment. Ne-am zâmbit şi ne-am strâns mâna, după care ei au plecat şi de atunci nu i-am mai văzut niciodată.

Trei zile mai târziu am văzut în ziar o ofertă de lucru la care am răspuns, chiar dacă nu aveam pregătirea necesară pentru acea slujbă. La numai câteva minute în decursul interviului am fost întrebată ceva ce nu mă aşteptasem: „Ţi-ar place să începi de mâine?” Chiar înainte de a putea răspunde mi-a trecut prin minte, ca un fulger, un gând. Să fi fost acei doi străini la uşa mea nişte îngeri în misiune?

Am simţit că trecusem nu numai un interviu pentru un post, ci şi un examen de viaţă. Mai întâi Dumnezeu l-a trimis pe acel bărbat ca să-mi arate că mă mai iubeşte şi că nu m-a uitat, iar apoi a trimis pe acea mamă cu copil ca să vadă dacă mă voi ţine de promisiune şi dacă voi da şi eu mai departe dragostea şi speranţa pe care am primit-o. Şi când am făcut-o, El a deschis stăvilarele binecuvântărilor Sale.

Continuare…

Astăzi Erika este fericită şi împlinită cu slujba ei de reporter la ziar şi la fel de împlinită în „cealaltă slujbă” a ei, de a împărtăşi cu alţii din dragostea lui Dumnezeu. Ea a început prin a coase costume de clovni pentru voluntarii din grupul The Family International, iar acum îi şi însoţeşte uneori la spitalul de copii din localitate, acolo unde aceştia folosesc spectacolele cu clovni ca şi terapie. „Mi se umple inima de bucurie când văd un copilaş, bolnav şi departe de familie şi de casă, că trece peste suferinţă şi singurătate” a spus ea. „Tot ce trebuie este ca cineva să vrea să-şi pună un nas roşu şi să cânte unul sau două cântecele”. Iar aceşti copii nu sunt singurii care au simţit dragostea lui Dumnezeu prin Erika. Vârstnicii din casele de bătrâni pe care ea le vizitează apreciază şi ei prietenia şi grija pe care le-o acordă Erika şi faptul că stă cu ei de vorbă.