În cartea Calul şi băiatul, unul dintre cele şapte romane din seria Cronicile din Narnia, ale lui C. S. Lewis, un băiat, pe nume Shasta, visează cum călătoreşte spre nordul necunoscut care include şi tărâmul magic al Narniei. Într‑o noapte Shasta aude că pescarul, despre care el credea că este tatăl său, îl vinde unui nobil dintr‑o împărăţie învecinată. (Mai târziu aflăm că Shasta fusese naufragiat pe când a fost un bebeluş şi a fost găsit de acest pescar.) Aşteptând în grajd să apară noul său stăpân, Shasta este surprins să afle că Bree, calul nobilului, era un cal vorbitor din Narnia. Bree îi explică şi situaţia lui, cum că fusese furat pe când era doar un mânz şi apoi vândut să fie cal de luptă, şi îi sugerează lui Shasta să evadeze împreună. Călătoria lor înspre nord este lungă şi primejdioasă, iar de câteva ori au de‑a face şi cu lei în drumul lor.

La începutul călătoriei Shasta şi Bree se întâlnesc cu alte două personaje care încearcă şi ele să fugă în Narnia – Aravis, o tânără aristocrată care fusese constrânsă să se căsătorească cu o persoană dezgustătoare şi Hwin, iapa vorbitoare a lui Aravis, care fusese şi ea răpită din Narnia. Cei patru se hotărăsc să călătorească împreună.

La un moment dat Shasta se desparte de grup, ajunge primul la locul stabilit de întâlnire şi trebuie să petreacă noaptea singur, la vechile morminte fantomatice. Un zgomot în tufişuri îl trezeşte, însă vede o simplă pisică care se cuibărise lângă el. Apoi, este trezit din nou de strigătul şacalilor, urmat de răcnetul fioros al unui leu, însă când deschide ochii nu vede decât pisica.

Cei patru se reîntâlnesc şi află despre un complot pe care cei răi îl pun la cale, complot de a invada Archenland, un mic regat ce se învecina cu Narnia, ca apoi să cucerească chiar Narnia. Ei merg să‑l avertizeze pe regele Lune al Archenland-ului şi au de‑a face cu un alt leu. Acest lucru îi face pe cai să alerge şi mai tare, însă leul îi ajunge din urmă şi o atacă pe Aravis. Shasta îl alungă pe leu. Caii sunt epuizaţi, aşa că Shasta îi lasă pe aceştia şi pe Aravis în grija unui pustnic de treabă şi porneşte pe jos să‑l avertizeze pe rege.

Shasta îl întâlneşte pe regele Lune pe când acesta era la vânătoare şi îi transmite mesajul, apoi pleacă împreună cu ei pe un cal împrumutat, însă nu peste mult timp se pierde de ceilalţi din cauza ceţii. Pierdut şi abătut, Shasta simte prezenta cuiva care merge lângă el în noapte. În cele din urmă cei doi intră în discuţie, iar Shasta îi spune despre toate câte credea el că i‑au fost necazuri, printre care şi ultimele întâlniri cu leii. Cel care umbla împreună cu Shasta se dovedeşte a fi Aslan, „Marele Leu” din celelalte cărţi Narnia, care îi dezvăluie lui Shasta faptul că el a fost leul, şi unicul leu, pe care cei patru îl întâlniseră în călătoria lor.

„Eu am fost leul care te‑a forţat să te alături lui Aravis în călătoria ta”, i‑a spus Aslan lui Shasta. „Eu am fost pisica care te‑a liniştit lângă morminte. Eu am fost leul care i‑a alungat pe şacali, pe când tu dormeai. Eu am fost leul care le‑a dat cailor putere pe ultima parte a călătoriei, ca tu să ajungi la timp la regele Lune. Şi tot eu am fost leul, de care nu‑ţi aminteşti, dar care a împins barca în care te aflai, copil fiind, aproape pe moarte, ca să ajungi la mal şi să fii găsit de acel bărbat, care şi el nu avea somn în miez de noapte, ca să te primească”.

O lumină strălucitoare străbate atunci ceaţa, iar Shasta se întoarce şi vede lângă el, mai înalt ca un cal, un Leu. Atunci îşi dădu seama că lumina venea, de fapt, din Leu. Nimeni nu văzuse ceva mai grandios şi mai frumos.

Aslan se face nevăzut, Shasta găseşte drumul spre Archenland, iar regele Lune îl recunoaşte ca fiind propriul lui fiu, Cor, fiul demult pierdut, geamăn cu Prinţul Corin, însă prim născut şi astfel moştenitor la tron. Cor şi Aravis ajung să se căsătorească. „Iar la moartea regelui Lune ei se dovedesc a fi un rege şi o regină bună pentru Archenland”.

Această fantezie pentru copii conţine nişte adevăruri eterne: dificultăţile cărora le facem faţă în viaţă nu sunt lăsate la voia întâmplării. Dumnezeu permite ca fiecare dintre ele să se întâmple cu un scop specific şi toate, în final, sunt spre binele nostru şi nici una dintre ele nu este prea grea pentru noi ca să o depăşim cu ajutorul lui Dumnezeu. „Leii” de care ne temem sunt, de fapt, salvarea noastră, deoarece fără ei nu ne-am atinge destinaţia; nu am fi aşa cum îşi doreşte Dumnezeu ca noi să fim.

Din punctul nostru de vedere încercările nu par a fi ceva bun, însă Dumnezeu ştie ce face. El ştie unde ar trebui să ne aflăm, în orice aspect al vieţii noastre, şi ne va ajuta să ajungem acolo dacă ne facem şi noi partea noastră, care începe prin a ne încrede în El că toate necazurile pe care le întâlnim în calea noastră sunt sub controlul Său binevoitor.

De multe ori Dumnezeu ne lasă să ajungem la un punct în care puterea noastră nu este de ajuns, însă El nu ne aduce niciodată în situaţia în care singura noastră opţiune ar fi să renunţăm. De fiecare dată avem şi opţiunea de a privi către El, să depindem de El şi să ne folosim de resursele Sale ca să reuşim. Atunci când alegem această opţiune El ne ajută întotdeauna, într‑un fel sau altul.