Era un bărbat înalt, bronzat și cam deșirat, de vreo 60 de ani – mai în vârstă decât majoritatea vânzătorilor de fructe și legume din piață – și își saluta toți clienții cu un zâmbet larg.
Într-o dimineață călduroasă de iulie, când m-am apropiat de standul lui, am fost surprinsă să văd că avea un guler cervical de protecție în jurul gâtului. Era de la bărbie până la umeri și deși nu se plângea de el, i se putea citi în ochi cât îi era de incomod. Mi-a explicat că avusese un accident de mașină și că acum își revenea după operație.
Era mijlocul verii în Taiwan, iar nivelul umidității și al temperaturii atingea cote greu de suportat. Îmi părea rău de el că trebuia să suporte acel guler de plastic și pânză în căldura înăbușitoare a pieței deschise. El mi-a văzut îngrijorarea și mi-a zâmbit. „Va fi mai bine. Toate rănile se vindecă și nu te ajută cu nimic dacă te vaiți că îți este greu”. Apoi i-am plătit pentru cumpărături și am promis că mă voi ruga pentru el.
Peste două săptămâni, când l-am văzut din nou, mai avea încă gulerul dar și zâmbetul.
„Vă doare tare?” l-am întrebat. „Cred că gulerul este foarte neplăcut!”
„Mă doare și este foarte țeapăn”, răspunse el, „dar mă ajută să mă gândesc la ziua minunată când toate astea se vor sfârși și când voi putea să mă mișc din nou liber. Mă ajută foarte mult să sper la ceva!”
Cu timpul acea „zi minunată” părea să nu mai vină. Prietenul meu nu s-a făcut bine atât de repede pe cât anticipase și a trebuit să poarte gulerul ortopedic mai bine de o lună. Însă se ținea de speranța lui și refuza să dispere, chiar și atunci când se chinuia să-și mențină afacerea în timp ce urma tratamentul.
Într-un final a venit și ziua în care a fost eliberat din încorsetare. Avea o cicatrice roșie mare și vizibilă pe gât dar își ținea capul sus, fără urmă de stânjeneală și le spunea tuturor cât de bucuros era că scăpase de acel guler. Bucuria lui mi-a reamintit de versetul: „O nădejde amânată îmbolnăveşte inima, dar o dorinţă împlinită este un pom de viaţă”. 1
Prietenul meu este o mărturie a ceea ce Pavel numește „tăria nădejdii” – puterea speranței. 2 Speranța lui nu a fost o dorință vagă sau un idealism rupt de realitate. A fost să alegeagă să creadă că nici o durere nu ține la nesfârșit și că toate rănile se vindecă. Nu conta cât de mult ar fi durat sau cât de dificil ar fi fost procesul de vindecare; ceea ce a contat a fost să-și mențină optimismul și să se țină de promisiunea unui viitor mai bun. Exemplul lui mă ajută și pe mine să înfrunt furtunile vieții și să nu renunț atunci când totul pare neclar. Mă voi ține de Cel în care mi-am pus speranța „ca o ancoră a sufletului, o nădejde tare și neclintită”. 3