Trebuie să mărturisesc că nu am fost niciodată genul de om care crede în vindecări miraculoase. De fapt m‑am cam mândrit că sunt „rațională”, „logică”, la care scepticismul este o parte integrantă. Poate și fiindcă simțeam că ceea ce ni se întâmplă face parte dintr‑un mare plan – destinul nostru. Cred că eram și eu precum evreii care I‑au cerul lui Iisus „un semn”.
Sănătatea este unul dintre lucrurile pe care le putem foarte ușor lua de la sine înțeles, atunci când ne simțim bine. Dar când se întâmplă ceva, atunci, parcă pentru prima oară, ne trezim la realitate.
Odată, în cariera mea, când lucram ca profesoară într‑un centru de voluntariat, am avut experiența distractivă de a sta în mansardă cu o altă voluntară din Anglia. A fost super, mai puțin faptul că mansarda nu era destul de înaltă ca să stăm în picioare și trebuia să umblăm prin cameră aplecate. Pe mine nu m‑a prea deranjat deoarece foloseam camera mai mult doar pentru dormit.
Însă cu timpul am observat că mă cam durea spatele și îmi înțepenea gâtul, ca atunci când dormi într‑o poziție greșită. Toți avem câteodată dureri de spate dar la mine nu mai treceau. Mai degrabă s‑au intensificat până au ajuns de nesuportat. Radiografiile nu au indicat nimic în neregulă, însă eu știam că ceva nu e bine.
Un prieten mi‑a sugerat să merg la un doctor chiropractician, care m‑a trimis să fac o tomografie. Îmi amintesc încă cum am stat de vorbă cu el, față în față, și a încercat să îmi explice grijuliu că am hernie de disc la două vertebre de la gât, pe unde treceau niște nervi. O mișcare bruscă putea deteriora acei nervi, lăsându‑mă paralizată. O opțiune ar fi fost operația, pentru a corecta stricăciunea și a pune o grefă de os din șoldul meu la gât, dar astfel aș fi rămas imobilă și nu mi‑aș mai fi putut roti gâtul și nu aveam 100% garanția unui succes permanent. Cealaltă opțiune era durerea insuportabilă și posibila paralizare în orice clipă. Am ales operația, realizată de însuși chirurgul șef al spitalului de neurochirurgie.
Totul era pregătit și își urma cursul logic. În seara dinaintea operației prietenii și colegii mei s‑au adunat să se roage pentru mine. În timpul rugăciunii cineva a primit un mesaj de la Dumnezeu că El mă va vindeca complet fără operație. Uau, asta chiar nu intra în „cursul logic” al evenimentelor! Nu mai trebuie să spun că nu am dormit în noaptea aia, luptându‑mă cu Dumnezeu. Mi‑ar fi fost mai ușor dacă ar fi venit direct la mine într‑o lumină glorioasă și dacă i‑aș fi auzit vocea puternică din ceruri. Dar nu s‑a întâmplat așa. El mi‑a cerut să am încredere într‑o voce ușoară și smerită, care nici măcar nu era a mea.
Lucrul uimitor a fost că, până să apară primele raze ale soarelui am simțit cum o pace îmi învăluie inima și mintea. Acum aveam credința că Dumnezeu mă va vindeca în mod miraculos. Am sunat la spital să‑i anunț că renunț la operație și am primit un telefon de la chirurg să mă întrebe dacă nu cumva durerea mi‑a creat o cădere psihică. Era aproape sigur că mi‑am pierdut mințile, mai ales când îi răspundeam: „Dumnezeu a spus că mă va vindeca El”.
Următoarea mea provocare a fost durerea. Până atunci luasem injecții de calmante tot la șase ore. Însă de data asta chiar am auzit personal vocea lui Dumnezeu, silențioasă dar convingătoare, menționând că dacă am credință să mă încred în El pentru vindecare, atunci ar trebuie să am credință să mă încred în El și pentru durere. De ceea nu m‑am mai dus pentru următoarea injecție.
Nu am fost vindecată imediat și nu am scăpat instantaneu de durere. Însă, nu știu cum, dar am primit harul și puterea de a îndura următoarele câteva luni. Ce știu este că treptat durerea s‑a atenuat și încet-încet am putut să‑mi mișc capul și chiar să îl întorc dintr‑o parte în alta. Procesul de vindecare a continuat până am ajuns să duc o viață normală din nou. Stai puțin! Normal? Oare nu cumva problema încă exista dar era mai puțin gravă, iar dacă îmi smucesc gâtul nervul se va rupe? Acele mici îndoieli au început să mă sâcâie și am început să fiu super atentă cu mișcările mele.
Apoi interveni logica: o altă tomografie ar trebui să‑mi arate cum stă situația. Și, ce să vezi, a doua tomografie nu a indicat nimic, ca și cum nu aș fi avut nicio problemă! Oare am fost chiar eu în prima tomografie? Eram entuziasmată!
Primul om căruia doream să‑i arăt tomografia a fost chirurgul. Am mers la el la cabinet și i‑am pus testul în față. Cu un zâmbet jucăuș i‑am spus: „Ce puteți spune despre acest test?”
L‑a studiat ceva timp apoi m‑a privit și a răspuns: „Știi că sunt ateu. Din acest punct de vedere răspunsul meu ar fi că acesta este un fenomen care s-ar putea întâmpla, deși extrem de rar, poate unul la un milion. Însă după cum văd cu ochii mei trebuie să recunosc că acesta este un miracol”.
Concluzia finală este că nu am avut operația, deși au trecut mulți ani de atunci, și în fiecare zi când îmi mișc capul sau când mă întind, zâmbesc și văd că sunt propriul meu semn – un semn că Dumnezeu poate face miracole.