„Ai ceva de mâncare, ceva de băutură, pentru mine?” a întrebat străinul modest. „Sunt slăbit de foame și obosit de călătoria mea. Te rog, te implor.”
Mi se rupea sufletul pentru el. Șimțeam și eu durerile foamei. Sarepta, locul unde trăiam eu, era ca și locul de unde venise omul aceasta – în ghearele foametei. Eram și eu prea slăbită și prea ostenită. Aveam și eu nevoie de cineva să mă salveze înainte să pier.
Nu aveam mai nimic, iar el îmi cerea să‑i dau puținul meu. Dacă eram numai eu i‑aș fi dat ultima mea îmbucătură fără ezitare. Îi dădusem nenumărate motive lui Dumnezeu să‑și întoarcă spatele către mine. Dar cum rămânea cu băiețelul meu, lumina vieții mele, pe care îl iubeam nespus?
„Vino. …. Bineînțeles, vino” i‑am răspuns opintindu‑mă. „Dar, vezi, nu am ce să‑ți dau. Am făină și ulei doar cât pentru o turtiță pentru mine și fiul meu înainte să murim. Acum adunăm surcele să facem focul.”
Era un copil frumos, dar acum stătea jigărit fiindcă mâncase foarte puțin în ultimele săptămâni. Un zâmbet i‑a luminat fața. El mereu zâmbea. „Mamă, am găsit și eu niște surcele. Vântul le-a făcut să cadă peste noapte. Vor face un foc bun.”
Omul privi adânc în ochii copilului. „Cu siguranță Domnul m‑a călăuzit aici”, spuse el.
M‑am uitat la băiatul meu, cu părul castaniu și cârlinoții mișcați de adierea vântului. Se uita cu ochii la mine, cum se uită copiii la mamele lor, așteptând cu încredere.
„Să nu‑ți fie teamă”, spuse omul. „Fă‑mi mie mai întâi o turtă mică, apoi pentru tine și fiul tău. Așa spune Domnul: ‚Făina din oală nu se va consuma, nici uleiul din ulcior, până în ziua când Domnul va trimite ploaie pe pământ’. ”
M‑am dus la raft și am luat ulciorul de ulei. Era ușor în mâinile mele, aproape gol. De ce să fac asta pentru un străin? N‑avea sens.
„Aprinde focul, fiule, să fac o turtă.”
Am luat sacul cu făină din ladă. Era aproape gol. Am frământat turta și ceva ciudat s‑a întâmplat. Am simțit că‑mi revine energia în mâini. Iar când am dus‑o la cuptor am pășit mai ușor. Era ceva diferit cu turta asta.
M‑am chinuit să ignor sentimentul de foame când camera s‑a umplut de mirosul turtei proaspete și am evitat privirea atentă a fiului meu.
Omul a întins mâna după turta pe care i‑am oferit‑o. A ridicat‑o înaintea lui Dumnezeu și a spus: „Doamne, binecuvântează această hrană pe care ai dat‑o și binecuvântează mâinile care au pregătit‑o”. S‑a întors către mine și a zâmbit. „Acum fă câte una și pentru tine și fiul tău”.
„Dar am folosit tot ce mai era…” i‑am spus cu ezitare. Ochii lui m‑au îndemnat să fac ce mi‑a spus.
„Fiule, dă‑mi făina și uleiul”.
Copilul mă privii cu mirare când îmi întinse făina. Sacul era mai greu decât înainte. Apoi mi‑a dat ulciorul cu ulei, iar uleiul a stropit peste buza ulciorului, stropindu‑l pe mâini. Inimile noastre, asemenea ulciorului, s‑au umplut până la revărsare de bucurie.
Iar Dumnezeu s‑a ținut de cuvânt. Ceea ce fusese înainte o mână de făină și câțiva stropi de ulei ne‑a ținut în viață aproape trei ani, până a trecut foametea.