„Vai! Domnul meu, cum vom face?” l‑a întrebat servitorul pe Elisei.
Împăratul lui Aram (Siria de astăzi) era în război cu Israelul din vechime şi a trimis o armată în oraşul Dotan ca să‑l prindă pe profetul Elisei. Aceştia au mărşăluit noaptea, iar dis-de-dimineaţă, când servitorul lui Elisei s‑a trezit, armata cu cai şi care înconjurase cetatea.
„Nu te teme”, i‑a răspuns profetul, „căci mai mulţi sunt cei cu noi decât cei cu ei”. Iar Elisei s‑a rugat: „Doamne, deschide‑i ochii să vadă”.
Şi Domnul a deschis ochii slujitorului, care a văzut muntele plin de cai şi de care de foc împrejurul lui Elisei. (Aceste lucruri sunt scrise în Biblie, în 2 Regi 6:8-17. Citeşte şi restul capitolului ca să afli finalul uimitor al acestei întâmplări!)
În acea situaţie armata îngerească era deja acolo, însă servitorului lui Elisei îi era frică pentru că nu o vedea. De ce trebuie întotdeauna să vedem ca să credem? Doar avem promisiunea biblică: „Căci El va porunci îngerilor Săi să te păzească în toate căile tale”.1 Oare nu ne este de ajuns doar să credem în ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu?
A vedea este o răsplată a faptului că am crezut şi nu invers.
Dar de ce trebuie să fie aşa? De ce face Dumnezeu să fie aşa de greu pentru noi? De ce trebuie să acceptăm totul prin credinţă? Răspunsul stă în acel cuvinţel – „credinţă”. Nu ar mai fi vorba de credinţă dacă am vedea. Iisus i‑a spus lui Toma: „Pentru că M‑ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n‑au văzut şi au crezut”.2
Dumnezeu dă multă importanţă acestui principiu al credinţei. De asemenea ne atribuie şi mult merit pentru aceasta3, deoarece credinţa este un semn al dragostei şi încrederii noastre în El, un semn că credem în El, în puterea Lui spirituală şi în principiile pe care Le‑a stabilit pentru noi în Cuvântul Său.
Noi umblăm pe cărarea prăfuită şi grea a vieţii, obosiţi şi înspăimântaţi, dar în Rai vom ajunge triumfători. Îngerii vor suna din trâmbiţe anunţând victoria noastră. Pentru că am rezistat atunci când părea că toată lumea era împotriva noastră. Pentru că nu ne‑am scufundat atunci când furtunile vieţii ne‑au zguduit corabia. Satana ne‑a atacat din toate părţile. A aruncat cu ce a avut mai rău în noi, dar noi am supravieţuit. Am rezistat. Ne‑am străduit cât am putut noi mai bine. Am crezut! Şi am câştigat bătălia pentru credinţă. De acum încolo ne aşteaptă cununa neprihănirii.4
Povestea cu Elisei și servitorul lui mi‑a amintit că cu câţiva ani în urmă, când eram foarte bolnavă şi îmi reveneam după o luptă cu cancerul, Iisus mi‑a spus că mi‑a dat un „înger de mângâiere” să fie cu mine în acea situaţie dificilă. Mi‑a dat un binecuvântat sentiment de pace, precum o aură de căldură care mă învăluia. În ciuda durerii, inima îmi era plină de recunoştinţă şi de uimire pentru acea atingere deosebită a Raiului.
Biblia ne spune că suntem înconjurați de un „nor aşa de mare de martori”5. În acea zi preamărită voi dori să‑mi întâlnesc îngerul de mângâiere şi să‑i mulțumesc față în față.