Descurajarea era copleșitoare și sporea cu fiecare minut. Erau atât de multe lucruri pentru ea; ocaziile expirau; problemele se adunau.

Slujba de profesor nu este niciodată ușoară. Și mai ales la începutul și la sfârșitul anului școlar – iar acum era ultima săptămână. Elevii dintr‑una din clasele ei preferate nu s‑au descurcat prea bine la examenul de final de an. Oare asta însemna eșecul ei?

Ea era plătită cu ora și din cauza vacanței de două săptămâni nu a primit decât jumătate din salariul obișnuit. Apoi unul din elevii căruia îi dădea ore în particular a sunat‑o să o anunțe că renunță la meditații. Va fi o lună grea, se gândi ea și se simți foarte descurajată.

Ieșind din clădire, gândul îi zbură la sărbătorirea zilei ei de naștere, ceea ce ar fi trebuit să fie curând, dar nu o mai aștepta cu plăcere. Unii dintre cei care spera că vor veni au anunțat că nu pot. Cei doi fii ai ei locuiau în alte țări. Simți o furnicătură la nas – semn că o podidesc lacrimile.

Așteptând în stația de autobuz își aminti și de examenele ei, care erau doar peste o săptămână, și se simți foarte nepregătită.

Burnița; iar autobuzul întârzia. Ajunse în cele din urmă, dar rămase blocat în trafic, iar drumul spre casă fu de două ori mai lung. Și‑ar fi dorit să își sune sora, dar i se descărcase telefonul. Ce zi!

Ultima picătură fu factura de curent, care îi fusese lăsată pe sub ușă. Era mai mare decât s‑ar fi așteptat.

Se afundă în canapea și începu să plângă. Era supărată pe probleme, pe situație, pe singurătatea ei, dar și pentru că s‑a lăsat să cadă în depresie și în auto-compătimire. Se rugă în liniște cea mai simplă și mai scurtă rugăciune care știa că funcționează tot timpul: „Te rog, Iisus, fă ceva!”

Ploaia se opri. Putea auzi păsările. Vântul aduse mireasma liliacului înflorit. O simți ca pe o primă pauză în ziua aceea. Se hotărî să joace un joc de recunoștință, așa cum se jucase de nenumărate ori cu băieții ei.

„Îți mulțumesc pentru fii mei care sunt fericiți și sănătoși”. Ambii băieți i‑au adus multe bucurii.

„Îți mulțumesc că am un loc unde să trăiesc”. Se simțea deja mai bine.

„Îți mulțumesc pentru că îmi dai cele necesare traiului”, murmură ea, în timp ce își făcea ceaiul preferat.

„Îți mulțumesc pentru magia muzicii!” Se uită peste lista ei de melodii preferate.

Se uită pe fereastră și fu uimită de culorile puternice ale celui mai frumos apus pe care îl văzuse vreodată. Inima îi fu plină de recunoștință. Sufletul i se bucura fiindcă i s‑a reamintit că viața este plină de bucurii, atât mari cât și mici.