Fusese un lucru minor, acel zâmbet pe chipul bebeluşului meu, însă mi-a schimbat opinia despre viaţă.
Când s-a trezit şi s-a uitat la mine, s-a uitat la ceea ce, pentru el, conta cel mai mult în lumea aceasta – la mine! Pentru el nu conta că eu eram îmbrăcată în pijamale care nu se asortau sau că părul îmi era în dezordine. El mă iubea şi-i plăcea să fie cu mine. El nu avea nevoie de perfecţiune; dragostea făcea ca totul să fie perfect. Acea clipă în care l-am ţinut în braţe, bucurându-mă de căldura dragostei sale, mi-a clarificat în minte nişte lucruri la care meditasem în ultima vreme.
Lipsa perfecţiunii în viaţă m-a deranjat mereu. Când cineva mă sâcâia prin ceea ce făcea sau spunea, dezbăteam acest aspect în mintea mea: De ce trebuie să existe astfel de lucruri – neînţelegeri personale, neatenţie, nechibzuinţă, nedreptate, pesimism, oprimare? Toate acestea există dar sunt greşite! Mi-aş dori să nu existe. Dacă fiecare, inclusiv eu, s-ar comporta aşa cum trebuie atunci viaţa mea ar fi un rai de perfecţiune. Perfecţiunea, gândeam eu, ar fi fost singurul lucru care mi-ar fi atenuat iritarea. Însă, în acelaşi timp, ştiam că lucrul acesta nu s-ar fi putut întâmpla niciodată. Realitatea era altfel. Aveam nevoie de o altă opţiune.
Cu cât am chibzuit mai mult mi-am dat seama că, de fapt, ceea ce doream era ca totul să se învârtă în jurul meu – dorinţele mele, sentimentele mele, preferinţele mele, priorităţile mele. Ceva trebuia să se schimbe, iar de data aceasta acest ceva eram eu însămi, indiferent de greşelile celorlalţi. Dar cum? Încercasem şi înainte.
Însă în acea dimineaţă, ţinând bebeluşul în braţe, un gând ca o şoaptă îmi trecu prin minte: Ţi-ar place ca bebeluşul tău să fie de la început perfect?
Gândindu-mă la acestea mi-am dat seama că nu mi-aş dori lucrul acesta. Dacă ar fi capabil să meargă şi să alerge din prima zi de viaţă, n-aş avea niciodată posibilitatea să văd pe chipul lui acea bucurie a împlinirii atunci când va reuşi să facă primii paşi, de asemenea n-aş cunoaşte acel sentiment plăcut pe care îl simt atunci când îl ţin în braţe, atunci când ştiu că depinde complet de mine. Dacă ar fi fost în stare să vorbească perfect din prima zi de viaţă, n-aş trăi bucuria de a-l auzi rostind primul lui cuvânt. Dacă ar şti toate câte ştie un adult, n-aş avea ocazia să-i văd extazul pentru vreo nouă descoperire şi mi-ar lipsi sentimentul de împlinire că l-am învăţat ceva nou. Mi-ar lipsi atât de multe lucruri. Deci, imperfecţiunea lui îl face perfect. Nu l-aş vrea să fie altfel!
Atunci, m-am întrebat, ce face ca imperfecţiunea lui să fie mai deosebită decât celelalte imperfecţiuni din jurul meu?
Răspunsul a fost dragostea.
Asta este! Iată ceea ce îmi lipsea. Iată de ce aveam nevoie pentru a face faţă cu voioşie şi curaj la problemele despre care doream să nu existe.
Mi-am dat seama câte mi-ar lipsi dacă eu şi toţi cei din jur am fi perfecţi. Aş rata neprevăzutul vieţii, ceea ce dă acel sentiment de surpriză; aş rata bucuria de a ierta şi de a fi iertat; aş rata legăturile puternice de prietenie care se formează numai în situaţiile dificile; precum şi trăsăturile de caracter pozitive care se formează tot în acelaşi fel.
O gândire negativă într-o situaţie negativă nu aduce niciodată rezultate pozitive. M-am hotărât pe loc să caut oportunităţile şi experienţele pozitive care se ascund sub masca imperfecţiunii.
Şi când, mai târziu în acea zi, bebeluşul meu nu putea să adoarmă, am hotărât să folosesc la maximum această situaţie dificilă şi să-mi pun în aplicare lecţia nou învăţată. Am pus deoparte ceea ce eu credeam că era cel mai bine pentru el şi pentru mine, iar în schimb, eu şi soţul meu am petrecut câteva momente cântându-i şi râzând împreună cu el. A fost un moment perfect de fericire pe care l-am fi ratat dacă totul ar fi mers „perfect” în acea zi.
Fiecare situaţie şi persoană cu care ne întâlnim ne poate îmbogăţi vieţile cu bucurii şi surprize, atunci când privim lucrurile în perspectivă. Dificultăţile, pierderile, durerile, lipsurile – priveşte-le pe fiecare precum un indiciu în descoperirea unei comori, uşa spre o încăpere ascunsă, acolo unde vei găsi comori minunate de la Dumnezeu. „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide”.1
Fusese un lucru minor, acel zâmbet pe chipul bebeluşului meu, însă mi-a schimbat opinia despre viaţă.
Când s-a trezit şi s-a uitat la mine, s-a uitat la ceea ce, pentru el, conta cel mai mult în lumea aceasta – la mine! Pentru el nu conta că eu eram îmbrăcată în pijamale care nu se asortau sau că părul îmi era în dezordine. El mă iubea şi-i plăcea să fie cu mine. El nu avea nevoie de perfecţiune; dragostea făcea ca totul să fie perfect. Acea clipă în care l-am ţinut în braţe, bucurându-mă de căldura dragostei sale, mi-a clarificat în minte nişte lucruri la care meditasem în ultima vreme.
Lipsa perfecţiunii în viaţă m-a deranjat mereu. Când cineva mă sâcâia prin ceea ce făcea sau spunea, dezbăteam acest aspect în mintea mea: De ce trebuie să existe astfel de lucruri – neînţelegeri personale, neatenţie, nechibzuinţă, nedreptate, pesimism, oprimare? Toate acestea există dar sunt greşite! Mi-aş dori să nu existe. Dacă fiecare, inclusiv eu, s-ar comporta aşa cum trebuie atunci viaţa mea ar fi un rai de perfecţiune. Perfecţiunea, gândeam eu, ar fi fost singurul lucru care mi-ar fi atenuat iritarea. Însă, în acelaşi timp, ştiam că lucrul acesta nu s-ar fi putut întâmpla niciodată. Realitatea era altfel. Aveam nevoie de o altă opţiune.
Cu cât am chibzuit mai mult mi-am dat seama că, de fapt, ceea ce doream era ca totul să se învârtă în jurul meu – dorinţele mele, sentimentele mele, preferinţele mele, priorităţile mele. Ceva trebuia să se schimbe, iar de data aceasta acest ceva eram eu însămi, indiferent de greşelile celorlalţi. Dar cum? Încercasem şi înainte.
Însă în acea dimineaţă, ţinând bebeluşul în braţe, un gând ca o şoaptă îmi trecu prin minte: Ţi-ar place ca bebeluşul tău să fie de la început perfect?
Gândindu-mă la acestea mi-am dat seama că nu mi-aş dori lucrul acesta. Dacă ar fi capabil să meargă şi să alerge din prima zi de viaţă, n-aş avea niciodată posibilitatea să văd pe chipul lui acea bucurie a împlinirii atunci când va reuşi să facă primii paşi, de asemenea n-aş cunoaşte acel sentiment plăcut pe care îl simt atunci când îl ţin în braţe, atunci când ştiu că depinde complet de mine. Dacă ar fi fost în stare să vorbească perfect din prima zi de viaţă, n-aş trăi bucuria de a-l auzi rostind primul lui cuvânt. Dacă ar şti toate câte ştie un adult, n-aş avea ocazia să-i văd extazul pentru vreo nouă descoperire şi mi-ar lipsi sentimentul de împlinire că l-am învăţat ceva nou. Mi-ar lipsi atât de multe lucruri. Deci, imperfecţiunea lui îl face perfect. Nu l-aş vrea să fie altfel!
Atunci, m-am întrebat, ce face ca imperfecţiunea lui să fie mai deosebită decât celelalte imperfecţiuni din jurul meu?
Răspunsul a fost dragostea.
Asta este! Iată ceea ce îmi lipsea. Iată de ce aveam nevoie pentru a face faţă cu voioşie şi curaj la problemele despre care doream să nu existe.
Mi-am dat seama câte mi-ar lipsi dacă eu şi toţi cei din jur am fi perfecţi. Aş rata neprevăzutul vieţii, ceea ce dă acel sentiment de surpriză; aş rata bucuria de a ierta şi de a fi iertat; aş rata legăturile puternice de prietenie care se formează numai în situaţiile dificile; precum şi trăsăturile de caracter pozitive care se formează tot în acelaşi fel.
O gândire negativă într-o situaţie negativă nu aduce niciodată rezultate pozitive. M-am hotărât pe loc să caut oportunităţile şi experienţele pozitive care se ascund sub masca imperfecţiunii.
Şi când, mai târziu în acea zi, bebeluşul meu nu putea să adoarmă, am hotărât să folosesc la maximum această situaţie dificilă şi să-mi pun în aplicare lecţia nou învăţată. Am pus deoparte ceea ce eu credeam că era cel mai bine pentru el şi pentru mine, iar în schimb, eu şi soţul meu am petrecut câteva momente cântându-i şi râzând împreună cu el. A fost un moment perfect de fericire pe care l-am fi ratat dacă totul ar fi mers „perfect” în acea zi.
Fiecare situaţie şi persoană cu care ne întâlnim ne poate îmbogăţi vieţile cu bucurii şi surprize, atunci când privim lucrurile în perspectivă. Dificultăţile, pierderile, durerile, lipsurile – priveşte-le pe fiecare precum un indiciu în descoperirea unei comori, uşa spre o încăpere ascunsă, acolo unde vei găsi comori minunate de la Dumnezeu. „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide”. 1