Într-o zi Joe şi-a rupt mâna. Au spus că este normal pentru practicanţii de parkour (cursă cu obstacole). Joe era un traceur (cel care practică parkour). El trăia într-o lume ce forma o gigantă cursă de obstacole, căţărându-se şi sărind, scăpând şi întinzându-se spre un alt obstacol, sărind şi rostogolindu-se prin peisajul urban aglomerat. Joe s-a forţat în alergările sale, uneori peste maşini sau ziduri, alteori pe acoperişuri. Uneori prea mult. Destinul l-a urmărit de departe, ochind braţul lui de scobitoare şi aşteptându-şi ocazia.

În dimineaţa când şi-a rupt mâna Joe se dusese cu doi prieteni să exerseze alergările pentru un video pe care îl făceau. Câteva mişcări de încălzire au dat Destinului o ocazie.

Joe a alergat pe un zid mic, a atins marginea de sus apoi a sărit în gol. Degetele apucară o bară de metal orizontală din faţa lui care ar fi trebuit să-i oprească căderea.

O bară susţinută de lemn putred.

Lemnul a cedat iar Joe a căzut pe spate.

Pământul i-a frânt nu doar elanul. S-a ridicat împleticindu-se în picioare ţinându-şi încheietura stângă care era îndoită în jos ca un „Z”. Cineva a chemat ambulanţa.

Joe se trezi în spital, cu ochii încă grei de la sedativele care i s-au administrat. Ghipsul alb de la încheietura mâinii până la cot îi proteja încheietura foarte tare dislocată şi două fracturi de radius.

Patru săptămâni Joe s-a chinuit cu disabilitatea lui. A învăţat să scrie pe tastatura calculatorului cu o singură mână, să trăiască fără duşurile zilnice, să-i lase pe alţii să-i închidă nasturii la cămaşă şi să-i lege şireturile şi să-i spele vasele.

După o lună, ghipsul s-a dus. Joe era în sfârşit liber. A petrecut 10 minute întinzându-se şi o oră şi jumătate în vană.

Însă totul nu revenise la normal. După 29 de zile de neutilizare muşchii mâinii stângi s-au micşorat şi s-au atrofiat. Mâna lui era acum jumătate din grosimea de dinainte iar pielea îi atârna ca o folie de plastic peste osul vindecat. O simplă încercare de a o întoarce sau de a o întinde îi trimitea unde de şoc de durere în tot corpul.

Fizioterapia a ajutat să-i înmoaie muşchii atrofiaţi şi cu fiecare zi ce trecea putea să-şi mişte încheietura tot mai mult. Curând a venit vremea şi terapiei de întărire. După o lună de adunat păianjeni sub patul lui Joe, vechile lui greutăţile de 15 kg şi-au făcut din nou apariţia în centrul camerei, strâmbându-se la lumina soarelui. Joe apucă cu entuziasm una cu mâna stângă şi trase. Nimic. Se forţă. Transpiră. Scrâşni din dinţi şi îşi muşcă limba. Spuse vorbe ameninţătoare la adresa acelei greutăţi de fier încăpăţânate. Însă greutatea stătea acolo şi rânjea. Trebuia să schimbe tactica.

Joe împrumută o greutate mai mică, extensibilă, de la sora lui (ca să o pună să nu-i zboare foile de pe birou, i-a spus el). Greutatea aceasta era micuţă şi învelită într-un plastic verde. Joe se asigură ca nimeni să nu-l vadă când o strecură în camera lui.

În vreme ce el se chinuia cu greutatea lui mică verde „pentru hârtie” îşi putea auzi prietenii pufăind sub greutatea halterelor gigantice, trăgând şi împingând şi forţându-se până la ridicol. El însă ignora sunetele îndepărtate ale bărbăţiei.

La început a fost un efort pentru el – chiar şi cu o greutate ridicol de mică ca de jucărie – fiecare ridicare îl durea. Însă în timp şi ignorând durerea din încheietură, aceasta începu să-i treacă. Nu după mult timp Joe stăpânea micuţa jucărie verde.

Cât de mândru se simţi când mai adăugă încă două discuri micuţe verzi. Încă nu era puternic, însă devenea puternic. Soluţia nu fusese să se strivească sub aşteptări nerealiste, ci să înceapă cu puţin şi să progreseze de acolo.

Curând adăugă toate micuţele discuri verzi şi putea manevra greutatea cu mare uşurinţă. În cele din urmă greutatea de sub pat ajunsese să se predea şi ea, subjugată de hotărâre şi câţiva mici paşi verzi de progres.

Joe mai are încă drum de parcurs până ce braţul lui să fie din nou complet la normal însă ştie că nu ajută la nimic dacă se plânge de lucrurile pe care le putea face mai demult cu braţul său. În schimb, privea în urmă la cât de departe ajunsese şi înainte către ziua recuperării complete.

Iar când acea zi va veni, ei bine, s-ar putea ca Joe să meargă din nou să alerge.