Treceam de câteva săptămâni printr‑o perioadă dificilă care m‑a făcut să‑mi pun întrebări în legătură cu credința mea. Nu mă îndoiam de Dumnezeu, însă mă întrebam oare cât de multă credință aveam ca să pot înfrunta dificultățile. Mă îngrijora și faptul că îmbătrâneam și eram supărată pe mine însămi că deveneam mai slăbită și că nu mai puteam ține pasul așa cum o făceam înainte. Așa că am acceptat cu recunoștință invitația fiicei mele Madi, de a merge în drumeție într‑un loc numit Enchanted Rock (Stânca Fermecată).
Deși ne‑am trezit destul de devreme, nu am reușit să ajungem acolo înainte de răsărit. Oricum, dimineața era cețoasă, temperatura însă plăcută și ne‑am simțit împrospătate în timp ce urcam spre dealurile pietroase. Am făcut câteva fotografii amuzante. Într‑una era fiica mea, care stătea pe o piatră ce părea ca o palmă uriașă.
Când am ajuns în vârful celui de‑al doilea deal, Madi spuse că era curioasă să vadă ce este de partea cealaltă, dar fără să urmăm cărarea bătătorită. A fost palpitant să ne croim drumul peste stânci sau înghesuindu‑ne prin locuri strâmte, căutând să coborâm în valea care părea înșelător de aproape.
Ce s‑a întâmplat, s‑a întâmplat foarte repede! Madi ajunse la o pantă pietroasă, aproape de un perete de stâncă. Cu primul pas, alunecă vreo trei metri pe granitul ud, alunecos ca gheața. Am auzit impactul, cum s‑a lovit de peretele de stâncă de la bază. Din fericire a putut să‑și întindă mâinile și să își atenueze impactul pentru partea superioară a corpului, însă genunchii ei loviră cu putere zidul și deși spunea mereu „Sunt bine! Sunt bine!” știam că nu era prea bine.
De sus, de unde mă aflam eu, puteam să văd că genunchiul i se învinețea și se umfla și știam că trebuia să cobor și să văd de ea. Am crezut că voi putea coborî cu atenție, dar imediat ce am pășit pe suprafața alunecoasă, picioarele au fugit de sub mine și am căzut pe șold, lovindu‑mă și la cap. Am ajuns amândouă la baza pantei fără nicio cale de a merge în sus sau în jos.
Ne‑am verificat una alteia rănile, apoi am observat că singura noastră cale de ieșire era pe laterală, peste niște bolovani. Ne‑am rugat pentru genunchiul lui Madi și, în mod miraculos, umflătura se opri și parcă și zona zgâriată părea că se micșorează.
Apoi a trebuit să mă cațăr peste un bolovan cât mine de mare. Am găsit o crăpătură de unde să mă țin și cu ajutorul fiicei mele care m‑a împins, am reușit să mă cațăr, apoi am ajutat‑o și pe ea, trăgând‑o în sus. Sus-jos tot așa, eu o ajutam pe ea, ea mă ajuta pe mine, până când am trecut de bolovani, prin peșteri și locuri strâmte, și am ajuns din nou în vârf. Însă atunci am uitat de toate durerile și ne‑am bucurat de faptul că eram bine și că nu a fost și mai rău.
De la acel incident mi s‑a schimbat și percepția mea asupra credinței. Mi‑am dat seama că sunt mai puternică decât credeam. Un slăbănog nu ar fi încercat să se cațere pe acei bolovani! Puterea pe care am simțit‑o în acea zi a fost aproape supranaturală. Din grijă pentru fiica mea, ca să o aduc înapoi în siguranță, știam că pot face orice. Odată ce mi‑am dat seama că singura cale de ieșire era în sus, am știut că nu mă pot lăsa copleșită de frică. Trebuia să îmi înfrunt slăbiciunea și să o transform în putere. A trebuit să‑I cer lui Dumnezeu tăria și curajul de care aveam nevoie.
Un verset care a prins viață pentru mine în ziua aceea a fost: „Hristos în voi, nădejdea slavei”.1 El nu este un Dumnezeu distant,iar când avem nevoie de El, avem puterea lui Hristos în noi ca să depășim orice dificultate și orice obstacol. Nu trebuie să ne îngrijorăm de slăbiciunile noastre sau de lipsa noastră de credință. Puterea și credința Lui sunt în noi oricând avem nevoie să ne ajute să depășim bolovanii și dificultățile în care ne aflăm.
- Coloseni 1:27↑