În copilărie uram zilele de după Crăciun. Îmi primisem cadourile și nu mai era nimic de așteptat. Era, de fapt, o problemă de nerecunoștință. De cele mai multe ori mă gândeam că trebuia să primesc ceva mai bun, sau că nu am primit ceva anume.
Și ca adult aveam astfel de sentimente de neîmplinire după Crăciun și am învățat să mă țin ocupată ca să lupt cu depresia. Perioada până la Crăciun este foarte aglomerată cu cumpărarea de cadouri, pregătirea meniului, curățarea casei și celelalte pregătiri pentru ziua cea mare. Oamenii contează pe mine, iar eu trebuie să fiu puternică. Trebuie să fiu organizată. Trebuie să fac ca toți să se simtă comfortabil.
Dar îmi este mai greu să rămân pozitivă în acele câteva zile liniștite de după Crăciun. Cred că am scăpat de nerecunoștința copilărească pentru cadourile mele de Crăciun și este mai degrabă faptul că nu‑mi fac timp să‑mi ascult inima și să‑mi dau atenție. Extenuarea mă prinde din urmă după toată energia pe care am consumat‑o cu alții.
Crăciunul îmi amintește de tinerețe, de oamenii pe care i‑am iubit, de amintirile dulci cât și de cele amare, dacă mă gândesc și la ce am pierdut. Atâtea Crăciunuri care au venit și au trecut, iar timpul a zburat în prezent. Atâtea Crăciunuri pline cu dăruire și cu primire, cu familie și cei dragi și cu amintirile celor prezenți și celor trecuți.
Dar, în timp ce împachetez ornamentele de Crăciun până anul următor și mă pregătesc pentru Anul Nou, mă entuziasmez din nou. Fac liste. Îmi plănuiesc anul următor. Fac curat în dulapuri, cotloane și în calculator. Îmi sortez lucrurile și îmi sortez gândurile și mă pregătesc pentru ce urmează. Privesc pierderile cu recunoștința că am trăit și am iubit. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate schimbările pe care le va aduce anul ce vine. Tristețea de după Crăciun a devenit anticiparea Anului Nou.