Soarele se ascundea la orizont în timp ce eu mergem cu maşina pe drumul îngust de două benzi prin centrul Mexicului. M‑am uitat la soţia mea, Amber, care dormea lângă mine. În oglinda retrovizoare le puteam vedea pe cele trei fete ale noastre – Tory, deşteapta de patru anişori; Shelly, care făcuse de curând doi ani şi parcă vorbea întruna şi bebeluşul Vanessa. Toate dormeau buştean. Mă gândisem să mă opresc ca să‑mi iau o cafea dar pe urmă am decis să merg mai departe. Dacă aş fi oprit cu siguranţă că le‑ar fi trezit. Şi, pe lângă asta, eram în grabă. Nu mă deranja să conduc seara când copiii dormeau şi era mai răcoare în maşină. Atunci aveam şi timp de gândire. Aveam nevoie de asta. Avusesem un an foarte lung!

M‑am gândit la vremea când Amber era însărcinată cu Vanessa. Călătorisem până pe coasta de vest a SUA ca să vizităm familia lui Amber, apoi până pe coasta de est ca să‑i vizităm pe ai mei. Apoi ne‑am alăturat unui centru umanitar din sudul Mexicului, unde am ajuns cu doar trei săptămâni înainte ca Amber să nască. Amber presimţise că ceva nu era bine cu copilul. Eu îi spusesem că se îngrijorează prea mult. Însă Amber avusese dreptate. La scurt timp după ce s‑a născut, ni s‑a spus că Vanessa are nişte probleme cu inima care necesită operaţie. Doctorii nu cunoşteau cât de gravă era situaţia dar ne‑au sfătuit să ne întoarcem în SUA pentru o mai bună asistenţă medicală. Nişte prieteni din Dallas, Texas, au fost de acord să stăm la ei pentru o lună. Spre ei ne îndreptam noi acum.

* * *

Am ajuns dis‑de‑dimineaţă la casa prietenilor noştri care ne aşteptau cu o cameră frumoasă pregătită pentru noi. Fetele au fost bucuroase să găsească două pătuţuri perfecte pentru mărimea lor. „Mami, cât putem sta în hotelul ăsta?” a întrebat Tory mirată.

Prima noastră vizită la cardiolog s‑a încheiat cu un drum cu ambulanţa direct la Secţia de terapie intensivă de la Spitalul de copii. Vanessa a ajuns să stea două luni acolo, corpuşorul ei micuţ chinuindu‑se să facă faţă la operaţia de inimă, la plămânii slăbiţi, la tubaj şi la infecţiile cu streptococ. Eu şi Amber am stat cu rândul cu ea în spital ca tot timpul să fie cineva cu ea. Iar în tot acest timp prietenii noştri minunaţi s‑au ocupat de celelalte fete ale noastre, au gătit pentru noi, ne‑au spălat hainele, ne‑au împrumutat maşina atunci când a noastră s‑a stricat şi chiar ne‑au plătit taxa de autostradă ca să ajungem mai repede la spital şi înapoi.

Când am putut în cele din urmă să o aducem pe Vanessa acasă ei ne‑au dat dormitorul lor pentru că acolo era mai mult spaţiu pentru toate echipamentele medicale necesare îngrijirii Vanessei. Şi în tot acest timp nu au spus niciun cuvânt despre cât de mult îi costa faptul că ne ajutau.

După şase săptămâni Vanessa a intrat în comă şi am dus‑o de urgenţă la spital. Timp de trei luni o echipă de doctori au tot încercat să dea un diagnostic problemei. Pe măsură ce veneau testele eram din ce în ce mai copleşiţi. Creierul îi era afectat. Problema la inimă ar fi necesitat multiple alte operaţii. S‑a concluzionat că este un caz terminal. Doctorii îi mai dăduseră un an – poate doi – şi au lăsat‑o acasă în grija noastră.

Patru luni ne‑au dat prietenii noştri totul şi nu au cerut nimic în schimb. Eram siguri că nu ne vor mai ajuta şi în continuare. De aceea am căutat şi am găsit un apartament aproape de spital şi ne pregăteam să ne mutăm acolo.

Dar prietenii noştri au făcut ceva cu totul neaşteptat. Ne‑au cerut să mai stăm la ei. Oare se gândiseră ce însemna asta? Îşi dăduseră seama că eu şi Amber trebuia să stăm cu rândul non stop cu bebeluşul? Că Vanessa avea nevoie continuă de atenţie medicală şi de vizite săptămânale din partea asistentelor medicale? Le‑ar fi întors casa pe dos. Iar noi nu eram siguri cu cât am fi putut contribui, financiar sau în alte feluri. S‑au gândit ei oare că asta ar putea dura ani de‑a rândul?

Ei înţeleseseră toate acestea şi au răspuns suav: „Orice aveţi nevoie, oricât aveţi nevoie, noi vă suntem alături!”.

* * *

După câteva luni, în timp ce se odihnea liniştită, Vanessa a trecut din braţele mamei ei în cele ale lui Iisus. Toate acestea s‑au întâmplat cu douăzeci de ani în urmă. Până în ziua de astăzi amintirea ajutorului prietenilor noştri mi‑a rămas întipărit în minte ca cel mai grăitor exemplu de dăruire până la sacrificiu pe care l‑am văzut vreodată – o adevărată dragoste şi bunătate necondiţionate, dragoste care dăruieşte chiar dacă doare şi chiar dacă ştie că cei care primesc nu vor putea restitui niciodată cele primite. Prietenii noştri nu au urmat exemplul lui Hristos doar în cuvinte, ci şi în fapte!