Am crescut cu ideea că „credința” și „îndoiala” sunt opuse. Credința era bună. Îndoiala era rea. Cu acest concept în minte chiar și întrebările păreau periculoase pentru că puteau duce la îndoială. Însă pentru un om curios intelectual, lucrul acesta este foarte dificil și țin minte că eu m‑am chinuit toată viața cu asta. Întrebările pe care încercam să nu le las în mintea mea variau de la a mă întreba dacă lui Dumnezeu chiar îi pasă așa de mult de anumite reguli menționate în Biblie, unele interpretate mai vag, altele foarte mult, până la majora și atotprezenta întrebare: Oare Dumnezeu există?

La un moment dat am avut ceva ce eu o văd ca o revelație și ce am aflat după aceea că mulți oameni de credință sunt de acord: Îndoiala nu este dușmanul credinței, ci chiar poate să o întărească. Răspunsurile au nevoie de întrebări tot așa cum întrebările au nevoie de răspunsuri.

Cum văd eu lucrurile este că dacă ești un credincios și îți pui întrebări de credință se pot întâmpla unul din două lucruri: fie, să spunem, că pierzi credință – în care caz înseamnă că credința ta nu a fost reală sau suficient de puternică – fie descoperi că, în ciuda luptei interioare, în ciuda tristeții, în ciuda inexplicabilului și a întrebărilor fără răspuns, credința ta a rămas. Mie mi s‑a întâmplat varianta a doua atunci când m‑am lăsat să‑mi explorez îndoielile.

De multe ori sunt frustrată că oamenii se așteaptă de obicei ca lucrurile să fie „ori așa, ori așa” și limitează totul, de la etnii la religii și până la Dumnezeu Însuși. Simțim nevoia de răspunsuri conclusive. Bun sau rău. Negru sau alb. Credință sau rațiune. Știință sau Dumnezeu. Cred că există puține lucruri în viață care să fie așa de simple. Și de asemenea cred că toată ideea cu Dumnezeu și credința este undeva peste catalogările noastre și ceva despre care nu putem fi conclusivi.

În final nu ne rămâne decât să luăm o decizie de credință. Eu aleg să am credință, să cred că există un Dumnezeu și dacă stau conectată la Puterea Sa Cerească mă face un om mai bun. Dorința mea de a fi pe cât de bună pot fi ca om este pentru mine un motiv suficient pentru credință. Poate că credința mea nu este „tradițională” iar uneori îmi lipsește acel sentiment de încredere simplistă pe care îl aveam înainte. Însă, în locul lui am câștigat conștientizare, smerenie și deschidere pe care sper să nu le pierd niciodată. Sunt flămândă să învăț fiindcă știu că sunt atâtea pe care nu le știu.

Apoi urmează ideea că dacă într‑adevăr există un Dumnezeu și dacă Biblia este Cuvântul Său, atunci cele două lucruri despre care El a spus că contează cel mai mult sunt: să‑L iubim pe Dumnezeu și să ne iubim aproapele. Acestea sunt lucrurile pe care ar trebui să le fac, pe care pot să le fac și pe care le voi face. Pentru mine are o mai mare însemnătate să urmez aceste porunci principale și să fiu iubitoare și bună, tolerantă și iertătoare față de ceilalți – ființe umane create după imaginea lui Dumnezeu, fiecare de o valoare intrinsecă și nemăsurabilă – decât să încerc să înțeleg care sunt părerile și preferințele lui Dumnezeu în legătură cu anumite lucruri legate de stilul meu de viață și de alegerile mele personale sau de cele ale celor dragi mie, sau ale umanității în general.

Într‑o dimineață, în timp ce îmi luam micul dejun, citeam Evrei 11, „capitolul credinței”, și am ajuns la versetul 6: „Şi, fără credinţă, este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută”.

Obișnuiam să privesc acest verset ca și cum ar spune „dacă ai îndoieli înseamnă că îl nemulțumești pe Dumnezeu”. Acum îl citesc mai diferit. Eu spun că există doar două lucruri pe care trebuie să le fac ca să am credință și să Îl mulțumesc pe Dumnezeu: 1) Să cred că El există, și 2) să cred că El îi răsplătește pe cei ce „Îl caută”. Eu cred că El există și L‑am căutat cu sârguință – întrebările și îndoielile au fost o parte necesară în acest proces de „căutare cu sârguință”. Mi‑am găsit pacea interioară știind că nu voi avea niciodată toate răspunsurile și este ok. Aceasta este o parte a credinței. Mai presus de toate El mă răsplătește cu prezența Sa. Știu că nu am cum să explic lucrul acesta unui om care nu are credință, dar știu că Îl cunosc și că aceasta îmi aduce o bucurie pură.

Deși nu pot spune că credința mea este mai puternică decât înainte de a începe această călătorie de îndoială, pot spune asta: am aruncat în credința mea cu orice fel de îndoială și credința mea încă stă în picioare.