Mă simt norocoasă pentru munca pe care o am și simt lucrul aceasta aproape în fiecare zi. Eu sunt profesoară într‑o școală orășenească ce deservește familii din întreaga lume. Eu lucrez la bibliotecă și văd în mod curent mesele ocupate cu elevi ce muncesc împreună deși reprezintă patru continente diferite, patru limbi diferite și patru credințe diferite. ONU ar trebui să învețe ceva de la școala mea.

Vanesa este o elevă în an terminal care ar dori să aibă într‑o zi propriul ei salon. Îmi amintesc că anul trecut, când am întâlnit‑o prima oară, m‑a impresionat că era stilată, plăcută și încrezătoare. Iată imaginea unui potențial fericit.

Ea este refugiată dintr‑o țară din Africa aflată în război și a venit în orașul nostru cu familia ei numeroasă în martie 2014. Cei opt copii erau cu vârste între nouă și douăzeci de ani. De la sosirea lor tatăl Vanesei a tot lucrat pe ici și colo, dar fără să poată obține o slujbă stabilă. Mama ei a avut ani la rând probleme de sănătate și nu poate să lucreze afară din casă. Familia se susține cu ajutoarele sociale și din ceea ce câștigă Vanesa.

Pe lângă școală, pe care o frecventează zilnic, Vanesa lucrează cu jumătate de normă la un salon. Ea își împarte salariul în trei părți astfel:

  • Pentru a‑și ajuta familia.
  • Economii pentru școala post-liceală.
  • Zeciuială pentru Dumnezeu.

Am fost surprinsă săptămâna trecută când am aflată că Vanessa dă 10% din venitul ei bisericii ei.

„Este absolut necesar” mi‑a explicat ea, cu accentul ei african, liniștită și hotărâtă. „Când eram mică mama lucra și am văzut‑o dând zeciuială. Și tata la fel. Și întotdeauna am avut îndeajuns”.

Dar acum? Am întrebat‑o dacă s‑a simțit vreodată tentată să nu mai zeciuiască din cauza greutăților vieții. Părea că nu înțelege la ce mă refeream. „Sunteți mulți la voi în casă”, am spus. Ea aprobă din cap, așteptând să îmi explic ideea. „Unora li s‑ar părea greu”, am explicat eu. „Tatăl tău nu găsește de lucru… mama ta are probleme de sănătate… ați fost nevoiți să vă lăsați în urmă prietenii și familia, sunteți într‑o țară nouă…” Apoi m‑am oprit să o mai conving pe Vanessa de greutățile ei când mi‑am dat seama că ea pur și simplu nu le percepea în felul acesta.

„Când eram acasă”, spuse ea, „lăsam uneori oameni fără adăpost să stea la noi o vreme. Noi încă mai trimitem bani la unele orfelinate de acasă. Aici, dacă avem ceva mâncare sau haine în plus, ieșim afară și le dăm oamenilor străzii”.

Nu puteam vizualiza imaginea de abundență și generozitate pe care Vanessa mi‑o descria știind de posibilitățile ei limitate. „Dar nu simți niciodată că ai nevoie de ceva ce nu poți cumpăra?” am întrebat‑o.

„Ba da”, spuse ea. „Atunci cer bani. Cer de la prieteni sau de la familie. Nu cer să împrumut. Este întotdeauna ca un cadou”. Uneori dai, alteori primești (dar niciodată nu ai datorii), Vanessa se simte confortabil în ambele ipostaze. Este bucuroasă să dăruiască și nu este prea mândră ca să primească.

Am revenit la întrebarea cu zeciuiala. „Dar dacă uneori nu ai bani suficienți, nu simți uneori să păstrezi cei 10% pe care îi dai?”

„Nu”, spuse Vanessa calm. „Dumnezeu nu va lăsa să  pierzi banii pe care îi dăruiești”. Și mi‑a povestit despre o situație când a găsit 10$ în buzunar. Și despre altă ocazie când nu își permitea să își cumpere o haină, ca apoi cineva, care cumpărase o haină de mărimea greșită, să i‑o dăruiască ei.

„Ce crezi tu”, am întrebat eu cu oarecare frământare, fiindcă întrebam pentru mine însămi, „despre oamenii care au slujbe bune și trăiesc în case mari dar spun că nu își permit să dăruiască prea mult?”.

Răspunsul ei veni fără un ton critic, rămânând în continuare calmă și liniștită. „Ei nu știu secretul”.

Nu continuă să explice, așa că eu am întrebat „Care secret?”. Vedeam pe ceas că timpul nostru era cam pe sfârșite. Vanessa trebuia să plece la lucru la 3:45. Însă doream să aflu secretul.

„Când dăruiești ai mai multe binecuvântări”, spuse ea.

Era un principiu care nu corespundea legilor matematicii. Și totuși era valabil. Cred că această tânără are un viitor luminos în noua ei țară. Abilitățile pe care și le însușește la școală și la muncă o vor pregăti pentru aceasta, însă încrederea ei neclintită și fundația ei solidă o vor susține. Sunt recunoscătoare pentru Vanessa și pentru alți elevi care îmi provoacă concepțiile mele din lumea occidentală și îmi lărgesc înțelegerea. Ea vede lumea prin ochelarii recunoștinței, încrederii și speranței, iar greutățile pe care nici nu le observă par să dispară din calea ei pe măsură ce înaintează.